Un vis

Se făcea că era în anul 2112. Nava spaţială staţiona nestingherită la locul ei de pornire, pe rampa de lansare, aşteptând să înceapă numărătoarea inversă. Eu făceam parte din echipajul navei, iar Violeta, Stela, Anca, Vladimir, Virgil şi bătrânul Axinte erau colegii mei, deci ceilalţi membrii ai echipajului. Cu toţii purtam o uniformă bizară, dar lejeră, comodă, de culoare albastră, uşor mulată pe corp, dotată cu un minuscul dispozitiv de comunicare. Destinaţia urmărită – planeta Marte.

Virgil era comandantul frumoasei nave şi a misiunii spre Marte. Vladimir era un tânăr foarte serios şi exigent cu el însuşi. Axinte era un bătrânel mărunt, simpatic, cu părul albit de trecerea anilor. Se putea spune ca era cel mai înţelept, aşa cum sunt de obicei bătrânii. Violeta era o tânără drăguţă, inteligentă, dar tare nostimă. Avea părul negru, iar ochii îi erau ca două boabe de smarald, două perle verzi, neobişnuit de verzi, aproape ca iarba. Anca, blondă, fiind de altfel singura din tot echipajul care avea părul galben, cu doi ochi mari şi albaştri. De altfel, majoritatea aveau ochii albaştri. Cu câteva mici excepţii: Violeta, Virgil şi… eu! Stela era o tânără cu părul negru ca abanosul şi, aţi ghicit, ochii albaştri. Era frumoasă, întocmai ca o stea. Eu îi spuneam fie Steluţa, fie Steaua-stelelor, însă numai uneori. Iar eu n-am nevoie de prezentări…

Ah! În sfârşit! Echipajul e rugat să intre în navă, pentru că numărătoarea inversă se apropia de sfârşit, deci era aproape momentul lansării. Dar ce se întâmplă oare cu mine? Am emoţii?! Nu înţeleg! De ce? N-ar trebui să-mi fie teamă! Doar ştiam de mult că voi pleca în această misiune spaţială! Credeam că eram pregătită din toate punctele de vedere, inclusiv sufleteşte! Curaj!

Intru ultima în navă, privind pentru ultima oară corpul metalic uriaş al navei noastre, „Hercule”, a cărei măreţie îmi dă fiori reci ca de gheaţă. Înaintea mea intrase Steaua-stelelor, părând a fi liniştită, dar cine ştie ce se ascundea chiar şi în sufletul ei… De fapt, Stela nu e o stea la figurat. E o actriţă foarte bună – stea de cinema, televiziune şi de teatru. Mai e şi cântăreaţă, deci steaua muzicii. Iar acum, pe deasupra, mai e şi steaua astronomiei, sau a astronauticii. Deci, în total, de trei ori stea. Însă, pe deasupra, se mai şi numeşte Stela. Na, c-am greşit, m-am înşelat, că-i de patru ori stea!

În interiorul navei noastre răsună un anunţ:

- Atenţie! Numărătoarea inversă se apropie de sfârşit! Pregătiţi-vă!

Privim spre un mic ecran, pe care cifre alb-argintii strălucitoare, vizibile, pâlpâiau într-una, din secundă în secundă, modificându-se mereu, într-un ritm anevoios, schimbând mereu numerele, trecând de la ordinul miilor la cel al sutelor şi îndreptân-du-se ameninţător către cifra 0, moment în care se va produce lansarea. Privim în continuare ecranul micuţului computer, ce continua să numere secundele în sens invers.

Uf, de abia 1800! Ce-am putea face până va ajunge la 0? Doar n-o să stăm cu gura căscată, să ne holbăm la acel calculator? Cifrele ne plictisesc. Ne găsim fiecare câte ceva de făcut, iar din când în când mai consultăm indicaţia de pe ecran. Cu toţii aşteptăm cu nerăbdare ca cifrele să se termine şi să intrăm în acţiune.

 Numărătoarea inversă începuse de la cifra 172800, exprimând echivalentul în secunde a 48 de ore, mai precis a două zile întregi, urmând a se termina cu cifra 0. Mai erau 120 secunde, deci două minute, apoi 60 s, deci un minut. Ne pregătim de plecare, chiar şi sufleteşte. În sfârşit! Iată: 10, 9 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2 – pornesc motoarele, 1 – motorul principal, a cărui pornire asurzitoare zgudui pământul, 0 – lansare! Ah! În sfârşit! Am pornit! Nava se desprinse de solul planetei albastre, învăluită de un fum gros, pe care-l lăsă însă, în curând, în urmă-i, îndreptându-se ameninţător spre înălţimile cerului albastru şi senin, devenind pentru privitorii de pe Pământ doar un minuscul punctuleţ, abia vizibil…

Şi când te gândeşti că ne îndreptăm spre Marte… Va avea loc o nouă întrevedere între cele două lumi. Omul n-a mai fost pe Marte de vreo doi ani. E pentru a treia oară când oamenii vizitează planeta roşie. Au mai fost alte două expediţii, dar cu alte nave şi alte echipaje. Prima expediţie pe Marte, primul răsunet, primul pas făcut de om pe Marte a fost în urmă cu vreo 18 ani, deşi zborul spre Marte fusese planificat cu mult timp în urmă, însă până acum 18 ani toate celelalte încercări de a atinge solul planetei roşii cu un echipaj uman s-au soldat numai cu eşecuri. La prima reuşită, de acum 18 ani, echipajul fusese american, nava la fel, deci era o misiune complet americană. După americani, a urmat o misiune europeană, anglo-franceză, o colaborare reuşită între englezi şi francezi, pentru ca acum să urmăm noi. În locul nostru puteau fi nemţii, dar noroc că  nu-i aşa. Nemţii au amânat zborul, deşi nu se ştie din ce motive. Probabil probleme tehnice, sau de altă natură, cine ştie… Pe germani îi vom vedea însă pe Marte peste doi ani, dacă nu cumva le-o vor lua ruşii înainte, ori japonezii, sau cine ştie care alţii. S-au luat la întrecere. Sunt în concurenţă, dar de data asta noi am câştigat, căci noi suntem deja în drum spre Marte. Nava cu care călătorim, „Hercule”, este una dintre cele mai bune nave din lume existente la ora actuală. E o performanţă, o mare performanţă românească reuşită. Nava a fost construită la Craiova, de către un mare savant craiovean, ceea ce mă determină să mă simt mândră de acest lucru, fiindcă şi eu sunt din acest oraş, ca şi Stela… Aaa! Şi ca Vladimir. Violeta e din Timişoara. Şi moş Axinte e tot timişorean. Anca e din Constanţa, de pe malul mării, iar Virgil, comandantul nostru, e din capitala ţării, Bucureşti.

Nava se apropie de Marte. Ce frumos se vede! Ce mândru e astrul cel roşu privit de aici! Ne apropiem, dar suntem încă la o distanţă destul de mare faţă de Marte, o distanţă apreciabilă. Nu am ajuns încă pe o orbită marţiană. Când, deodată, pe neaşteptate, chiar în faţa noastră, un alt astru se rostogoleşte înaintea lui Marte. Privim stupefiaţi! Ce să fie oare? Nu văd eu bine? De când harababura asta în Univers?! Eu credeam că aici toate au o ordine bine stabilită. Aşa e corect! Fiecare astru cu orbita lui!… Iar cel din faţa noastră nu era unul dintre cei doi sateliţi naturali ai lui Marte. Ce se întâmplă oare?… Nu credeam că aştrii îşi părăsesc orbitele pentru simplul motiv de a pleca la plimbare. De când dezordinea asta?!… Oare văd bine? Sau am cumva halucinaţii?… Nu! Sigur că nu! Spusele celorlalţi îmi confirmă acest lucru.

Moş Axinte: Vedeţi ceea ce văd şi eu?

Anca: Da! Sigur! Dar nu vă speriaţi! Nu poate fi un astru! Poate vreun satelit artificial.

Violeta: Imposibil, Anca!

Virgil: De ce? De ce e imposibil?

Violeta: Nu e ceva artificial. E natural. Probabil vreun satelit. Dar natural. Însă nu-i nici Phobos, nici Deimos!

Anca: Atunci ce caută aici? Din câte prea bine ştim, Marte nu are un al treilea satelit natural, asta o ştim de mult, cu siguranţă!

Stela: Mda… Satelit nu e! Fie el artificial, fie natural… Un satelit “nu fuge” aşa, aiurea! E totuşi o stea, ori o altă planetă. Dar ce caută aici?

Vladimir: Cred şi eu. E un astru, un corp ceresc, fie o planetă, fie o… o…

Stela: …O stea!

Eu: Zici tu că-i o stea, dar şi tu eşti Steaua-stelelor, căci tu eşti cu stea în frunte!

Stela: Lasă asta! Nu-i cel mai potrivit moment pentru glume… Dar ce ne-am face dacă ar fi o… o… o…

Eu: O staţie spaţială! Nu-i aşa?

Stela: Ba da! Exact, tocmai asta voiam să spun şi eu!

Vladimir: O, ce?!… O staţie spaţială? Păi, ce-ar căuta aici?… Virgile, cred că ar trebui să oprim nava! Acum!

Virgil: S-o oprim? De ce?

Vladimir: Nu-ţi dai seama? S-ar putea să fie o staţie spaţială militară! S-ar putea să aparţină unor războinici, sau cine ştie cui… Nu ştim ce-i cu ea aici, cui aparţine… Nu vezi că s-a oprit tocmai în faţa lui Marte? Aţi vrea să avem vreo implicaţie? Eu sunt de părere că ar fi mult mai prudent să oprim, cel puţin până aflăm sigur ce-i cu ea…

Virgil nu mai răspunse nimic. Ochii lui căprui, cât şi părul său şaten căpătară o nuanţă mai întunecată, bizară. Se uită pe hublou. Văzu că spusele lui Vladimir se adevereau. Staţia oprise înaintea planetei roşii. Atunci, în acel moment, luă o decizie, pe care ne-o comunică.

Virgil: Ai dreptate, Vladimir!… Opriţi nava!

Motoarele fură în curând oprite. Normal, nava ar fi trebuit să se oprească, însă ceea ce urmă era inexplicabil pentru noi. După ce motoarele navei au fost oprite, absolut toate, urmă o bubuitură straşnică şi o zdruncinătură zdravănă, care ne făcu să ne pierdem echilibrul pentru câteva clipe bune, apoi nava continuă să se îndrepte încet, încet, ca un melc terestru, spre acea staţie spaţială. Dar trebuia să se fi oprit!!!

Anca: Ce se întâmplă?

Virgil: V-am spus să opriţi motoarele! Pe toate!

Vladimir: Dar noi le-am oprit! Pe toate, aşa cum ne-ai spus.

Virgil: Atunci ce se întâmplă aici? 

Violeta: Cred că ar fi trebuit să se oprească!

Bătrânul: Ar fi momentul potrivit să luăm câteva măsuri urgente. Chiar ar trebui şi cred că e obligatoriu şi necesar…

Stela: Să ne consultăm cu computerele! Deocamdată…

Vladimir: Exact! Să controlăm coordonatele.

Virgil: Haideţi! Ce mai staţi?

Virgil plecă primul. Era dreptul lui, doar de asta era comandant. Se opri lângă un computer.

Virgil: Şi acum calculatorul acesta ne va spune ce este astrul din faţa noastră.

Vladimir: Lasă asta, Virgile! Sigur e o staţie spaţială. Încearcă mai bine să afli ce fel de staţie e şi cui aparţine.

Virgil: Nu poţi fi sigur că e o staţie spaţială, poţi numai presupune. Aşa că vom afla în mod sigur toate datele referitoare la acest astru.

Virgil apăsă consecutiv pe câteva dintre tastele computerului, iar pe monitorul acestuia apăru explicaţia.

Virgil (citind cu glas tare): Astrul e într-adevăr o staţie spaţială militară mobilă, cu o putere impresionantă. Nava noastră se află în câmpul ei magnetic, care are o forţă de atracţie destul de mare, pentru ca nava noastră să nu poată fi întoarsă din drum şi o rază de acţiune până la 20000 km.

Vladimir: Ar mai fi o scăpare. Am mai avea o singură şansă. Am putea întoarce nava şi am porni cu viteza maximă în sens opus staţiei militare. Astfel staţia, oricât de mobilă ar fi ea, n-ar putea ajunge înaintea noastră, pentru ca noi să aterizăm tot pe ea, pentru că i-ar trebui o viteză cu mult superioară luminii, ceea ce este de-a dreptul imposibil pentru un corp ceresc cu aceste dimensiuni.

Violeta: Da, dar n-ai auzit că staţia are un câmp magnetic destul de mare, cu o forţă de atracţie impresionantă, pentru ca nava noastră să nu mai poată fi întoarsă din drum?

Stela: Da… Şi totuşi, dacă am fi în afara razei de acţiune, deci în afara câmpului magnetic al staţiei, nu ne-ar durea capul. Atunci am putea scăpa cu uşurinţă.

Anca (ea calculase deja distanţa dintre staţie şi navă): Atunci am fi putut scăpa, Stela! Noi ne aflăm la 18000 km faţă de staţie, iar raza de acţiune a câmpului magnetic este până la 20000 km. Deci suntem deja în raza de acţiune a staţiei, ceea ce înseamnă că n-avem nici o scăpare.

Eu: Singura soluţie care ne-a mai rămas este aceea de a ateriza de bună voie pe staţie. Însă trebuie să ştim pe ce lume trăim, deci să aflăm a cui este staţia, pentru a şti unde vom ajunge.

Moş Axinte: Ai dreptate!

Vladimir încerca să afle acest lucru. De data asta el apăsă pe tastele unui alt computer de la bordul navei noastre. Se putu citi clar răspunsul, pe care îl puteam vedea cu toţii: „Staţia aparţine roboţilor Infanteriei Galactice!”

Anca: Roboţilor Infanteriei Galactice?!… Virgile, opreşte nava! Fă ceva! Orice!…

Virgil: Îmi pare rău, nava este deja oprită! N-am ce face!

Violeta: Dar nu trebuie să ajungem sub stăpânirea lor…

Virgil: Nu ştiu ce să vă spun…

Stela: Deci nu există nici o altă soluţie…

Vladimir: Frumos articol pentru toate ziarele lumii: „Performanţa românească realizată la Craiova nu ajunge pe Marte”, sau „Echipajul românesc pierdut în spaţiu”, sau „Capturaţi de roboţii Infanteriei Galactice”, ori cine ştie sub ce alte titluri în toate limbile lumii se va tipări, dacă vor afla vreodată ce anume ni s-a întâmplat…

Moş Axinte: Încă nu ni s-a întâmplat nimic!

Anca: Virgile, ce-i de făcut să nu se întâmple astfel?

Virgil: Nu ştiu! Lăsaţi-mă în pace!

Vladimir: Ce-i cu tine? Ce-ai păţit?

Virgil: Nimic… Lăsaţi-mă în pace!

Vladimir: Bine, dacă aşa vrei tu…

Virgil se retrase abătut. Fiind comandantul, se simţea probabil responsabil de ceea ce ni se întâmpla. Dar era absurd. N-avea nici o vină! Totuşi, nimeni nu-l deranjă, lăsându-l să-şi revină singur.

Stela: Ne apropiem de staţie!

Anca: Începe să-mi fie frică!… Mi-e frică! Chiar mi-e… Tare frică!

Violeta: Şi mie! Mi-e teamă…

Moş Axinte: Liniştiţi-vă, fetelor! N-are de ce să vă fie teamă! Fiţi demne de voi! Nu vă mai gândiţi încotro ne îndreptăm. Mai bine închipuiţi-vă că-i Marte. Vă va fi mai uşor.

Virgil (revenise): Voi aţi vrut să zburaţi, nu v-a obligat nimeni! Ştiaţi că pot exista riscuri! Ştiaţi că poate fi fatal!

Moş Axinte: Fatal n-are să fie! Dar ce faceţi?… Nu avem altă soluţie decât să aterizăm. Deci să nu mai aşteptăm să ne atragă ei spre staţia lor, pentru a ateriza forţat. Daţi drumul la motoare! Să aterizăm de bună voie! Doar nu suntem laşi!…

Asta şi făcură colegii mei. Dădură din nou drumul la motoare, iar nava se îndreptă de bună voie spre staţia spaţială militară. Roboţii Infanteriei Galactice erau nişte roboţi ciudaţi şi foarte răi, fără nici un pic de bunătate. Erau dornici de expansiune, doreau să cucerească tot în calea lor, toată galaxia; de ce nu, poate şi pe cele învecinate. Vorbeau toate limbile cunoscute în galaxie până în acel moment, ceea ce era o performanţă, deoarece se cunoşteau o grămadă de limbi, dintre care numai pe Terra vreo câteva mii. Roboţii erau foarte dotaţi. Fuseseră construiţi de nişte extratereştrii răi, haini, fără strop de suflet, iar creaţiile lor se dovediseră a fi pe măsura creatorilor… Au construit mulţi roboţi, foarte mulţi, crezând că astfel fac un mare bine, dar în fond… Construiseră atât de mulţi roboţi, încât în cele din urmă au sfârşit prin a se vedea înlocuiţi în totalitate de către proprii lor roboţi, care i-au cucerit, i-au subjugat, i-au asimilat, apoi au dus la dispariţia lor, a creatorilor, rămânând numai aceşti roboţi, care aveau capacitatea de a se autoregla în caz de avarie sau defecţiune, de a se autorepara, cât şi de a construi alţii aidoma lor, fapt care a dus la înmulţirea lor considerabilă…

Nava noastră se apropie de staţie. Mai erau doar 150 km. Fără voia noastră se stabileşte legătura cu Pământul! De la Institutul de Astronomie, profesorul care proiectase nava, profesorul Alexe Stanciu, dorea să vorbească cu noi. Îl vedem destul de clar pe monitor. Îl şi auzim, dar nu îndrăznim să-i răspundem. De fapt, oare ce-am putea să-i spunem?… Suta de km depărtare faţă de staţia militară, cât mai rămăsese acum, ne taie răsuflarea. Am vrea parcă să spunem ceva, dar nu putem. Încercăm să scoatem măcar un cuvânt, dar nu reuşim, de parcă am fi amuţit brusc cu toţii. Savantul, îngrijorat, ne chema, ne chema în continuare… În cele din urmă, Virgil se hotărî să-i răspundă. Vorbea neclar, aproape incoerent, dar savantul se mulţumi cu faptul că-l aude, îi era de ajuns. Convorbirea, destul de greoaie, nu dură nici două minute, apoi legătura se întrerupse, fără ca Virgil să-i fi spus ceva savantului despre buclucul în care intrasem; nici nu intenţiona acest lucru. Până la staţie mai erau vreo 50 km. Imaginea ei ni se păru înfricoşătoare şi de-a dreptul respingătoare. Nu trebuia să ne mai uităm prin hublouri pentru a vedea staţia, căci era acum vizibilă cu ochiul liber.

Vladimir: Poate că totuşi ne vor primi frumos.

Virgil: Cine? Roboţii?… Cred că glumeşti!

Moş Axinte: Nu, Virgil! Nu glumeşte! S-ar putea să ne primească frumos. Deşi sunt slabe şanse să se întâmple astfel.

Anca: Poate că nu vor să ne facă nici un rău.

Violeta: Poate că aceşti roboţi nu sunt atât de răi cum credeam noi.

Stela: Probabil! Ce-i, vă e frică?… Mie nu mi-e! Chiar deloc! De abia aştept să-i cunosc, să vorbesc cu ei. Vreau să văd cât de „ospitalieri” sunt ei!

Eu: Ospitalieri?!… Ah, nu, asta în nici un caz. N-or fi ei chiar atât de răi, dar nici ospitalieri nu sunt.

Stela: Nu, nu m-ai înţeles! Cum era să spun prostia asta? Am spus că sunt ospitalieri la figurat, adică ospitalieri pus între ghilimele. Pricepi?

Eu: Ah, sigur… Asta-i cu totul altceva, Steluţo!

Anca: Mai sunt doar 30 de km. Ce mai, într-un minut, cel mult, suntem cu toţii pe staţie…

Violeta: Probabil prizonieri…

Virgil: Îngrozitor!…Cum de-am ajuns aici?! Destinaţia noastră era planeta Marte. Nu trebuia să se întâmple aşa ceva. Oare unde am greşit?

Moş Axinte: Nu te mai chinui cu întrebări de genul ăsta! Nu tu ai greşit, nici altul dintre noi! Nu-i vina noastră că s-a întâmplat astfel!

Virgil: Mda… Probabil că ai dreptate. Dar nu ştiu cum le vom explica celorlalţi ceea ce s-a întâmplat, sau cum vor înţelege ei toate astea. Dacă vom mai apuca să mai explicăm cuiva ceva.

Violeta: 10 km, 20 de secunde!

Vladimir: Să ne retragem cu toţii într-un colţ. Cred că ar fi mai bine.

Aşa am şi făcut cu toţii. Până şi Stela a fost ascultătoare şi a venit cu noi, fără să-i mai aştepte pe „ospitalierii” roboţi. Cele 20 de secunde au trecut repede, iar nava atinse solul staţiei spaţiale. În contact cu solul, nava se zdruncină uşor, zdruncinătură pe care o resimţirăm şi noi. Motoarele se opriră automat din funcţiune. Aşteptam cu toţii ca din secundă în secundă trapa navei să se deschidă şi să apară înfricoşătorii roboţi. Stăteam pironiţi locului. Nu ne mişcam deloc, de parcă eram fie statui, fie stane de piatră. De ce să nu recunosc, ne era frică tuturor. Chiar şi Steluţei i se făcuse teamă de roboţii cei „ospitalieri”. Deodată uşa navei noastre fu trântită violent, izbită de peretele interior al navei, producând un zgomot asurzitor. O lumină orbitoare năvăli în interiorul încăperii în care ne aflam noi, reflectându-se în toate ecranele monitoarelor calculatoarelor. Când fasciculul luminos se năpusti asupra noastră, roboţii, care până atunci doar ne bănuiseră prezenţa, ne observară. Eram descoperiţi. Doar lumina aceea ne dăduse în vileag, altfel roboţii nu ne-ar fi descoperit, sau poate că…

Deodată începură să vorbească o limbă total necunoscută nouă, pare-se, o limbă nepământeană, făcându-şi semne şi arătând spre noi. Astfel ne-am dat seama că vorbeau despre noi.

Virgil (şoptit): Ce limbă pocită! Ce naiba or spune? Ce au de gând să facă cu noi? Ce-am putea înţelege?… Nişte frânturi de cuvinte. N-am mai auzit o asemenea limbă. Până şi chineza e de mii de ori mai frumoasă!

Roboţii, care înţelegeau toate limbile cunoscute şi-au dat seama că vorbeam româneşte, căci îl auziseră pe Virgil, deşi acesta vorbise şoptit.

Unul dintre roboţi: Sunteţi români?

Vladimir (în silă): Da…

Acelaşi robot: Din România?

Virgil: Nu, nu… Din insulele Hawaii…

Robotul: Sunteţi din România sau nu?

Virgil (a lehamite): Hm, evident! De asta puteţi fi siguri! Altfel, voi de unde dracului aţi vrea să fim?

Un alt robot (neluând în seamă cuvintele comandantului): Unde vine asta, România?

Primul robot: Pe Terra, pe acolo, pe undeva. Ce contează? (apoi spre noi): Sunteţi toţi din acelaşi oraş?

Stela: Nu! Dar nu vă spunem din ce oraşe suntem, ar fi o pierdere inutilă de timp. Nu cred că vreţi să facem prezentările!

Robotul: Afară!

Vladimir: Adică?

Robotul: Ce, n-aţi auzit? Sunteţi surzi? Am spus să ieşiţi imediat afară din navă! Ce mai staţi?

Neavând încotro, le dădurăm ascultare şi părăsirăm nava. Ştiam destul de bine că orice încercare de a le opune rezistenţă era inutilă. De altfel, nu le puteam face nici un rău, erau practic invulnerabili şi în superioritate numerică faţă de noi. Aveau deci multe avantaje. Roboţii vorbeau limba română clar, curgător, fără greşeli, dar în glasul lor era ceva dur, rece, metalic, specific lor. Ieşiră după noi. Se pare că puneau ceva la cale. Ne duseră la mai-marele lor, liderul roboţilor.

Unul dintre roboţi (R1, arătând spre noi): Ei sunt români de pe Terra. Se îndreptau spre Marte, dar noi i-am capturat. Ce să facem cu ei?

Robotul comandant: Da’ ce-aţi vrea să facem? Ucideţi-i!

Oh, nu! Au ajuns prea departe! Asta nu! Sunt prea cruzi, prea haini! N-au s-o facă, e imposibil!

R1 (către noi): Aţi auzit ce-a spus! Eu n-am încotro!      N-am cum să vă apăr sau să vă scap!

Deci, după cum se vede, unii dintre ei aveau rătăcită printre circuitele lor puţină bunătate, sau o urmă, o umbră din ceea ce ar putea fi considerată astfel.

Anca: Cruţaţi-ne, vă rugăm! Nu v-am făcut nici un rău! Vrem numai să ajungem pe Marte, apoi să ne întoarcem pe Terra, acasă la noi.

R1: Mie-mi pare rău. Eu v-aş da drumul să plecaţi. Dar dacă robotul comandant aşa a poruncit, n-am încotro. Ştiţi şi voi cum e! Ordinele se execută, nu se discută!

Anca: Fie-ţi milă de noi! Te rugăm! Fii bun!

R1: Bun n-aş putea fi, sunt doar un robot. Milă-mi e de voi, dar nu şi robotului comandant. Dacă v-aş da drumul şi i-aş nesocoti porunca, ar da imediat ordin să fiu topit!

Virgil: Ai veni şi tu cu noi! Eşti un robot bun. Iar comandantul vostru n-ar afla.

R1: Aş veni cu voi, de mult îmi doream să am un stăpân care să nu fie un alt robot, ci o fiinţă vie. Însă n-aş putea părăsi acest astru, doar dacă i-aş cere voie robotului comandant. Orice altă tentativă de a scăpa de pe acest astru s-ar solda cu un eşec total pentru mine. Sunt programat să mă autodistrug în caz de nesupunere.

Virgil: Ţi-am putea schimba în timp util programarea, ne pricepem la aşa ceva.

R1: Nu cred că este posibil. Nimeni nu poate pătrunde în circuitele mele, sunt protejat împotriva oricărei intervenţii din afară. În plus, fără voia mea, s-ar declanşa o alarmă care le-ar da de veste celorlalţi despre cele petrecute

Vladimir: Atunci spune-i măcar un cuvânt bun despre noi comandantului tău. Roagă-l să ne dea drumul!

R1: Nu se poate! E imposibil! Nu poate fi înduplecat! Ar crede că ţin prea mult la voi. Pe mine tot mă va topi, iar pe voi tot v-ar ucide.

Virgil: Atunci spune-ne măcar, se poate scăpa cumva de aici, de pe staţia asta a voastră? Am putea opri sau închide câmpul electromagnetic?

R1: Nu, în nici un caz. E imposibil!

Bătrânul Axinte: Atunci ucideţi-ne! Nu suntem laşi! Nu cerşim viaţă de la voi! Nu ne e frică de moarte, ne e doar dor de ţara şi planeta noastră. Măcar ştim că ne-am făcut datoria faţă de patrie şi că murim pentru neamul nostru românesc, deşi departe de casă.

Stela: Da, dar n-am reuşit să ajungem pe Marte! Visul nostru nu s-a împlinit! Alţii înaintea noastră au reuşit, dar noi nu.

Moş Axinte: Cel puţin am încercat.

Eu: Păcat! Păcat de profesor! O să-i pară rău savantului, când va auzi că nava lui, la care a lucrat atâta timp, nu a ajuns pe Marte şi că noi, elevii lui, am pierit în spaţiu, în misiune.

Vladimir: Un singur lucru vă rugăm. Trimiteţi nava înapoi în România. Ar fi păcat să se piardă o asemenea valoare, atâta muncă depusă de profesor.

R1: Acceptăm. Nava va fi trimisă, doar să ne spuneţi unde şi cui. Noi vom înregistra negreşit aceste date şi o vom trimite.

Eu: Să o trimiteţi la Institutul de Astronomie şi Cercetări Ştiinţifice Spaţiale, profesorului Alexe Stanciu, în oraşul Craiova, judeţul Dolj, România. Atât este suficient, e adresa completă.

R1: Bine, de acord.

Ajungem la locul de osândă. Nici vorbă să putem fi salvaţi. Deşi R1 se retrăsese, căci nu dorea să asiste la execuţia noastră, erau acolo vreo alţi 20 de roboţi, înarmaţi cu arme cu raze laser.

Virgil: Lăsaţi-l liber măcar pe Moş Axinte. E bătrân, nu v-a făcut nici un rău, n-ar putea face nimănui nimic. Daţi-i drumul! Lăsaţi-l măcar pe el să plece pe Terra, împreună cu nava noastră!

Un robot: Nu se poate!

Moş Axinte: Lasă, Virgile, nu insista! Îţi mulţumesc că încerci să-mi salvezi viaţa, dar nu-i nevoie, băiete! Nu mi-e frică de moarte! Am s-o înfrunt cu curaj, aici, acum, alături de voi. N-am să vă părăsesc în aceste momente grele.

Virgil nu mai spuse nimic. Nimeni nu mai spuse nimic, nici unul dintre noi. Acesta părea a fi pentru noi, inevitabil, sfârşitul. Adio, Marte, deşi n-am apucat încă să te vedem. Adio, Terra! Adio, România! Adio, Craiova, frumosul meu oraş… Cu toţii ne-am luat gândul de la viaţă în acele momente. Am închis ochii şi n-am mai văzut nimic în jurul meu. Măcar ştiam că nava noastră va ajunge înapoi întreagă, în Craiova, la profesorul Alexe, care nu se va bucura deloc după ce va primi veştile.

Roboţii erau pregătiţi. Aşteptau comanda. Au întins armele. Toţi colegii mei şi-au închis ochii, gândindu-se la ceva frumos sau drag lor în acele ultime clipe. După un moment, eu mi-am deschis larg ochii. O lumină puternică mă orbii. Îmi ziceam în gând: „Ăsta e sfârşitul! Trebuie să fie lumina puternică a laserilor care se îndreaptă spre noi. În curând vom fi ucişi.” Gândul acesta mă cutremură, aşa că închisăi din nou ochii, aşteptând ca inevitabilul să se petreacă. Stăteam aşa, cu ochii închişi în continuare, cam de mult timp, prea mult timp. Trecuseră deja vreo zece minute. Razele laser întârziau nepermis de mult. Nu se întâmplă nimic nici în clipele imediat următoare. Ce i-o fi apucat pe roboţi? Oare s-au răzgândit? Nu mai aveau de gând să ne ucidă? Greu de crezut!

Din curiozitate, deşi îmi era încă teamă de ce aş putea afla, am deschis ochii ca să pot vedea ce se întâmplă. Ah!!! Eroare!!! Nici urmă de raze laser! Nici de vreun robot al Infanteriei Galactic! Chiar şi colegii mei se evaporaseră. Totul dispăruse ca prin farmec. Oare nu vedeam bine? Aveam halucinaţii? Sau eram deja pe tărâmul celălalt?… Cercetai împrejurimile. Unde mă aflam oare?… Eram într-o cameră banală al unui apartament demodat dintr-un bloc de locuinţe vechi din oraşul Craiova, de pe Terra sfârşitului secolului XX. Oare ce se întâmplase? Se răzgândiseră roboţii şi ne trimiseseră pe Terra înapoi în timp şi spaţiu? În trecut? Nu, nici vorbă de aşa ceva! Ar fi fost şi colegii mei aici, cu mine. Şi nava noastră… Sau cumva ne-au trimis separat, pe fiecare în alt timp şi în alt spaţiu? Ce se întâmplase oare în realitate? Mistere greu de explicat. Ah! În scurt timp lucrurile încep să se clarifice puţin câte puţin pentru mine, se simplifică. Pe un perete al camerei zăresc atârnat un calendar. Îl cercetez cu multă curiozitate. Indica vineri, 01.03.1991. Era deci, început de primăvară. Eram în anul 1991, nicidecum în 2112. Iar camera aceea banală era sufrageria apartamentului în care locuiam de fapt eu. 1991 era deci prezent, nu trecut, iar 2112 viitor. Mă uit pe fereastră. Lumina aceea care mă orbise era lumina puternică a razelor Soarelui, care vestea sosirea dimineţii unui început de primăvară şi în nici un caz lumina provenită de la ucigătoarele raze laser, care, după cum gândeam eu, se îndreptau spre noi, gata să ne ucidă. Ah! Acum mi-am dat seama. În realitate  n-a existat nimic, nici nava, nici colegii, nici planeta Marte, nici staţia spaţială militară, nici roboţii Infanteriei Galactice, absolut nimic. Totul n-a fost altceva decât un vis al unei nopţi de primăvară. Un simplu vis, atâta tot! UN VIS…