Padurea piticilor

Vezi , mai toamna, cum esti? Ne ameninti mereu cu ploi reci si vreme mohorata, cu frunze galbene lipite de apa pe asfalt si cu stat in casa la somn in ticaitul stropilor de la geam... ei, de-ai fi tu mereu asa frumoasa , ce te-as mai iubi, mai toamna… Stiam de la bunicul tainele padurii. Stiam pasarile dupa cantec, stiam unde duc potecile ce strabat dealurile si cunosteam toate luminisurile. Aflasem locul izvoarelor , stiam ascunzisul vulpii si cararile caprioarelor. Stiam de la bunicul meu ca padurea ii ascunde pe ei, pe pitici. Invatasem ca se feresc de oameni si ca-si fac casele in scorburi mari sau pe sub stanci si ca au ferestre rotunde cu margini de corn de caprior. Stiam ca traiesc doar din ce padurea le daruieste. Uneori, in noptile reci de toamna, canta din cornuri de lemn in mijlocul padurii iar, daca vantul nu-l acopera, le poti auzi cantecul. Toamna si ziua ii mai auzi uneori sufland din corn sa alunge mistretii ce mananca ghinda si jirul. “Nu era prea tarziu, era cald ca acum si frunzele inca se tineau bine de ram. Nu era loc sa vezi prin haina stejarului, chiar daca frunzele uscate cadeau in jurul tau in voia vantului. Si pe jos, in padure, pamantul deja avea o alta culoare, una maro- ruginie, iar pasii-ti erau mereu tradati de strivitul frunzelor sau de trosnetul crengilor uscate. Si, uite asa , cu gandul departe si cu capul plecat, desi o stiam ca pe curtea casei, tot m-am ratacit. Noaptea vine pe furis in padure iar frigul toamnei te cuprinde fara sa-ti dai seama.

Nici sa gandesti limpede nu mai poti. Crengile, in intuneric , sunt mainile spiritelor rele, cararile isi pierd repede urma, in urma ta se aud fosnind pasi straini, vantul rece rade cu rautate, tepii maracinilor se agata de tine si te trag in jos, cantecul straniu al pasarilor noptii iti ingheata inima, linistea de pe zi e inlocuita de sunetele misterioase ale intunericului, tot ce ziua e atat de frumos , noaptea se transforma in visul cel mai urat. Somnul ghemuit de langa trunchiul stejarului nu vine usor. Ganduri negre te invaluie si nu pleaca prea curand, ochii-ti sunt atintiti pe luna dintre ramuri… intr-un tarziu, istovit si ingandurat, am adormit tremurand in miros de frunza moarta. M-am trezit tot asa, ghemuit, insa nu-mi mai era frig de loc. Cand am vrut sa ma ridic, am vazut ca eram acoperit de muschi uscat de pe trunchiurile copacilor. Langa mine inca ardea mocnit un foc, iar in dreapta, dintr-un ulcior mic de lut iesea abur ce miroseau a jir si a scoarta de fag.” - Tati, mai stii, cand eram mic mi-ai zis ca te-ai ratacit in padure si ca ai ramas acolo peste noapte unde te-au gasit piticii. M-ai mintit? - Nu."