Pescărească?

Dacă mergeai spre ,,Corbu de sus”, cu 2-3 kilometrii înainte de marginea satului, un drum betonat ducea către mare, iar dacă țineai morțiș să ajungi mai departe, deviind puțin spre dreapta un alt drumeag pietruit cobora dealul într-o serpentină curajoasă. Te aștepta un peisaj mirific, pitoresc, aproape nepământean datorită contrastelor ivite în curiozitatea de neostoit a omului. Vederea uimită a privitorului se declanșase printr-un click miraculos să se intersecteze cu perceperea unei plaje întinse, însorite arătându-și singurătatea în liniștea fermecătoare a locurilor, prin apariția unei clădiri impozante asemănătoare petalelor unei flori tropicale uriașe construită într-un stil arhitectural eclectic, hibrid, futurist pentru acele vremuri de restriște, și în sfârșit mai observai sediul banal a două brigăzi de lipoveni, alcătuită dintr-o baracă de dormit și alte acareturi specifice pescuitului.
Vizitând această cherhana de poveste, avea impresia c-a reîntâlnit bucățica de rai din Țara Făgărașului, unde își petrecuse verile în copilărie! Șansa să descopere noi peripeții atractive, o evaluase la cel mult una din zece mii de posibilități, zbătându-se de obicei ca oricare târgoveț între atâtea agitații urbane, așa încât fost fericit de această întâmplare.
Tradițional, brigadierii șefi se alegeau dintre cei mai respectați și experimentați pescari. Cu Nichita și Sașa a devenit imediat prieten, în special cu cel de-al doilea având vârste apropiate.

N-a fost greu, avea și el ochi albaștri! Aici a întâlnit cei mai iscusiți pescari de pe țărmul românesc al Marii Negre. Purtau tot felul de nume slave Anatoli, Anton, Oleg, Igor, Ivan, Serghei, Ermolai și altele. Când sosea printre ei nu mai foloseau limba maternă în conversații din cauza lui, care n-o înțelegea pe-a lor, dând dovadă de bună creștere. În fiecare an, primăvara, pescarii stabileau în larg unde-și montau talienele, să-și arunce setcile în funcție de curenții marini și rutele cârdurilor, sau mai bine zis bancurilor de pești care animau adâncimea înnegurată a mării. Munca lipovenilor era deosebit de periculoasă și istovitoare. Năvoadele, cu prada lor, trebuiau descărcate zilnic în lotci indiferent de vreme, iar furtunile de vară nu de puține ori ajungeau să le răvășească ori chiar distrugă sculele de pescuit, de aceea lucrau mereu la cârpitul lor. Curenții la mal sunt adesea puternici, iar când se-apropiau mahonele de țărm și nu mai puteau pescarii vâsli, ei săreau în apă și le împingeau cu toată forța utilizând și un troliu rotativ simplu, eficace având un cablu metalic de *φ30 care se-înfășura pe el. Spectatorii ocazionali puneau mâna și ajutau la scoaterea afară a bărcilor pline cu pește.
Edificiul nou, sofisticat, avea o mică sală de conferințe, un fel de restaurant-cantină modernă, și camere de oaspeți. Toate aparțineau partidului, loc în care de obicei poposea primul secretar al județului să se ospăteze cu pește, dar și să-și odihnească invitații. Adeseori se încingeau la discuții preliminarii politice paralele de cel mai înalt nivel, ședințele încheindu-se cu obișnuita hărmălaie cantabilă. Pescarii erau închiși în acest răstimp în dormitoare, să nu dea ochi în ochi cu aleșii poporului chitrofoniți sau prea mahmuri.
Paza graniței, și mai ales a aleșilor, era asigurată de o unitate militară de transmisioniști, și două de tunari, înarmați până-n dinți chiar și cu lansatoare de rachete. Într-o vreme, au apărut în dotarea armatei, doi câini Saint Bernard uriași, care veneau în fiecare dimineață să-și ia porția… o găleată de șprot fiecare, în timp ce poporul obișnuit stătea la cozi și era fericit dacă apuca două kilograme de gingirică.
Plaja sălbatică era o minunăție... nisipul galben-auriu măcinat mărunt, extrem de fin, întins uniform de-a lungul țărmului!
Din ziua aceea a devenit privilegiat! Îi rezervau lipovenii, ce nu visase vreodată, de la păstrugă, chefal, calcan și anghilă, la păstrăvi, rândunici de mare și pălămidă!
Un utilaj de calibru redus, al secției unde-și desfășura activitatea, amenajase un șanț minuscul într-o săptămână… sarcină de partid! Nu se grăbea mecanicul, și își declara excavatorul defect în fiecare dimineață, iar ei luați cu treburi mai importante î-l scăpaseră din atenție. Prea se obișnuise omul cu această priveliște încărcată cu toate visele nerostite! Acum pare pustiu, cu toate că există câteva pensiuni.
Într-o sâmbătă și-a luat fetița cu el la servici. Avea 5-6 ani. Începuseră să beneficieze de două sâmbete libere pe lună! Era zi scurtă pentru el. A învățat-o amuzat să manevreze o bijuterie nemțească de stivuitor minuscul, de numai o tonă, din înzestrarea secției; avea comenzile hidraulice și se conducea c-un singur deget! După ce și-a terminat treburile urgente, l-a luat pe Radu șoferul lui de pe basculantă, și au mers toți trei la Corbu. Ca de obicei în luna august marea era liniștită. I-au prins pe lipoveni la masă! Pregăteau lufar pe tablă, garnisit de sare grunjoasă! I-au invitat bucuroși la masă. Și Corina avea ochi albaștri, parcă proveneau toți din aceeași mamă! Prăjeau peștele proaspăt cum era scos din baltă, î-i separau măruntaiele, î-l scuturau de sare și-l mâncau cu poftă. Lipovenii sunt grijulii de curați; mizeria din pește se strângea la căldura jarului într-un ghemotoc rotund, și-l aruncau la gunoi. A servit lacomă Corina atâta pește că i-a fost teamă să nu-i vină rău! Era nemaipomenit de gustos. Nici n-aveau nevoie de pâine! În peștele proaspăt pus pe grătar se coagula tot sângele, toate organele interne, într-un bol sferic, care se separa ușor împreună cu oasele, coada și capul, rămânând pentru consum carnea albă, suculentă și delicioasă. Nu încerca să-l prepari ca ei! În peștele ce-l iei din piață se sparge fierea imediat și devine amar, mai ales dacă-l coci la foc fără să-l speli bine.
Tot în luna August ,,bate” zărganul să-și depună icrele; zărganul, peștele miraculos încărcat cu fosfor, foarte necesar creierului uman! Până și șira spinării e verzui-albăstrui fluorescentă. Pescarii îl aranjau în borcane cu oțet să se macereze oasele, îl parfumau cu toate mirodeniile specifice din lume și îl trimiteau direct la Capitală, să-l mănânce numai copiii tovarășilor din CC! Le trebuia mult fosfor în căpățâni! Aici se mai preparau din pește afumat sau crud tot felul de specialități nemaiîntâlnite! Toate acestea i-au fost explicate detaliat de inginerul piscicol Butoi, un tip extraordinar de jovial și simpatic, care î-l lăsa să meargă la lipoveni numai după ce-l bătea crunt la table. I-a arătat altă dată ștatul de plată! Pescarii aveau salariul de două-trei ori mai mare decât al lor. Normal, nu oricine poate fi pescar la Ferma partidului.
Odată, când era detașat la Oltenița, a trecut pe la Corbu, și pescarii i-au dăruit printre alte specii, o anghilă imensă afumată. Carnea ei căpătase coloritul aramei abia ieșită din cuptorul unei topitorii, crestată în felii subțirele, de-o egalitate geometric spațială atractivă, și împănată cu numeroase scobitori. Era o lucrare de artă pentru gurmanzi și nu numai pentru ei! I-a invitat pe amicii lui să se delecteze cu pește ,,de Marea Neagră”, stropit din abundență cu vin de Chirnogi, acasă la șoferul lui localnic, Gigi Amoroso. Mama lui nu mai văzuse în viața ei pește preparat în acest mod, și a prăjit anghila la grătar, sigură că le va face o surpriză plăcută. Greșeală imensă… el, servea anghila de obicei sărată și desărată. Se transforma într-un mizilic savuros, având mireasma și bogăția icrelor negre, caviarului, iar însoțită de-un păhărel de alcool autohton, nu pierdea nicio vitamină din ea, dar anghilă afumată nu mâncase niciodată și vă închipuiți cât era de nerăbdător! Când au sosit la prânz au constatat dezastrul, noroc că anghila numai se perpelise nițel, rămânând în continuare delicioasă. Cu toate acestea, a fost consumată în întregime și a-întrecut la gust chiar și ciorba și saramura de pește!
Nimic nu s-a schimbat față de timpurile acelea, numai forma de proprietate diferă, și totuși totul avansează mai încet ca-înainte!
La Vadu, dincolo de ,,Corbu de jos”, pe malul mării, nu departe de cherhanalele înșirate ca mărgelele pe țărmul mării, exista o întreprindere ultra-modernă de metale rare, aparținând Ministerului de Interne, mai bine zis unui oarecare serviciu secret, unde o găleată de nisip cântărea peste 70 de kilograme și angajații se sfârșeau pe capete, secerați de o ,,molimă necunoscută”, dar asta e cu totul altă poveste.

*Φ Phi (tehnic) - diametru