Plouase peste sat

Plouase două zile la rând și acum totul mustea de apă. Peste sat se așezase o pâclă cețoasă și din când în când norii mai scuturau stropi mărunți și reci, cernuți cu îndărătnicie, ca și când n-ar fi fost de ajuns atâta ploaie. Silvia se uită în susul și-n josul străzii, așa cum mai făcuse acum câteva minute, doar-doar o zării pe cineva, o figură de om, că de cunoscut cunoștea pe toată lumea. Cum stătea ea așa așezată pe băncuța din fața porții, cu mâinile așezate cuminți pe lângă ea, i se părea că se trezise pe altă planetă, că lumea se scursese și ea într-un loc neștiut, în cele câteva ore cât  lipsise.
   O sfârșeală ciudată o cuprinsese cum se trezise dimineața. Se uitase pe geam și-și dăduse seama cum va fi ziua ei, așteptase să-i treacă nodul dureros pe care-l simțea în gât și-i aluneca încet până-n stomac cam odata cu primul gând prin care lua cunoștință de propria-i existență și de faptul că poartă răspunderea unei noi zile în care  trebuie să-și rânduiască treburile. Nu-i rămăseseră așa multe pe cap, dar acum decând nu mai era Ștefan, nu mai știa cum să le înceapă și să le poarte în rânduiala lor. Ieșise în curte și privea indiferentă trandafirii scuturați sub greutatea apei, frunzele de viță de vie vrășuite pe poteca ce ducea spre poartă, prunele pârguite căzute din abundență pe pământul clisos, nimic n-o mai atingea, ca și când acum erau de prisos.

Era suficient că se avea pe ea în propria-i grijă, celelalte erau în plus, erau prea mult. Intră în casă și se așeză pe marginea patului cu mintea vraiște. Era prea mult loc gol în jurul ei. Ce să facă cu o nouă zi ? Privirea-i căzu pe cutia cu medicamente aflată pe noptiera de lângă pat, știa că trebuie să le ia și că mai trebuie și să mănânce ceva după ele. Înghiți medicamentele cu dificultate după care se așeză în pat, cu gând să mai stea puțin, obosise deja.
   Apele somnului o luară ușor. Căzu în același somn greu ce-o purta prin  mâlurile unei vieți prin care răzbise greu. Trecea prin vălurile minții ei ca printr-un tunel și de o parte și de alta se amestecau ca niște cioburi colorate frânturi, imagini din evenimentele trăite. Mintea ei încerca să le adune, să le dea un sens, care de fiecare dată îi scăpa, și după mai multe încercări dintr-o dată se desprindea – era ca o cădere în gol. Îi era teamă, dar îi și plăcea, ca o ispită la care nu putea rezista. Atunci se vedea  de cele mai multe ori pe holurile pustii ale unui spital, rătăcea fără sens, mânată de frică, prin încăperi aglomerate de tot felul de obiecte printre care se amestecau obiecte de-ale ei, care-i aparținuseră cândva și pe care acum le recunoștea speriată. Căuta o ieșire dintr-un spațiu în care oamenii dispăruseră sau îi era teamă să nu dea ochii cu ei. Un sentiment de vinovăție, ca și când dezordinea în care se amestecau toate i s-ar fi datorat , o obliga să caute o ieșire încercând toate ușile până când una, în sfârșit, îi aduse eliberarea. Se trezi într-un oraș străin, era noapte și înainta pe străzi orbită de farurile mașinilor care-i  aruncau dușmănos pale de răcoare în obraz. O fericire secretă încolțise în  mintea ei: aici trebuie s-o găsesc pe Nadia, ea stă în orașul ăsta mare și străin din care nu m-a mai căutat nuciodată . Însuflețită  porni pe străzi, se împotmoli în noroi, trecu peste niște ape, se îndepărtă, locurile începură să-i devină  cunoscute, parcă nu mai era în orașul ală în care o aștepta prietena ei cea mai bună din tinerețe, ci
la marginea satului, pe drumul ce duce spre vii. În lumina tulbure, nici noapte, nici zi, îndepărtată, pierdută pe drumul din ce în ce mai subțiratic, ca un fum, zări silueta mamei. O privea cum se pierde printre mlaștini, fără să întoarcă capul, fără să-i pese de prezența ei. O striga, încerca s-o ajungă până ce silueta ei intra cu totul în negura viilor. Îi venea să plângă: de ce mamă nu m-ai luat cu tine ?cum stai tu acolo separată de mine ? Încercând să pătrundă  negura care o înghițise parcă îi mai zări odată fusta înflorată cum se legăna petrecută când peste un picior când peste altul. Atunci îl văzu și pe  Ștefan, atât de aproape, de parcă ar fi fost dintotdeauna acolo și n-a vrut să-i acorde atenție. Ștefan stătea pe banca de lemn din fața unei porți, cu mâinile sprijinite pe genunchi, îngândurat, cu privirea căzută într-o parte. Întoarse capul, o privi, îi atinse ușor respirația și pieri ca o apă ce ți se prelinge prea repede printre degete.
    Tanti Silvio , tanti Silvio, unde ești bre ? Pentru că nu-i răspundea nimeni, Adela, nora Olimpiei, de care o despărțea doar gardul, intră de pe holul mic de la intrare, prin bucătărie, direct în camera unde știa că stă Silvia. Silvia era întinsă pe  pat, îmbrăcată așa cum stătea de obicei pe-acasa, cu față ușor umbrită, parcă liniile feței erau mai adâncite, fruntea făcea mai multe cute și părul ei frumos, ușor grizonat, se odihnea încadrându-i răzleț fața. Era o femeie încă frumoasă și mult mai îngrijită decât alte femei, dar chipul ei nu mai iradia bucuria de altădată.
    Pe Adela o strabătu un fior ca un impuls electric. Se apropie și observă mișcarea accelerată a pleoapelor, de parcă  din spatele ochilor închiși Silvia urmărea cele mai captivante scene. O atinse ușor, cu teamă, pe umărul ce ieșea de sub cuvertură, și o mai strigă odată. Abia atunci, pleoapele încetară să se mai miște și ochii învăluiții în tot felul de cețuri se deschiseră încet, cu precauție, de parcă ar fi vrut să testeze lumina pentru prima dată. Silvia se trezi ca de pe altă lume, cu mintea năclăită de urmele somnului și de resturile atâtor vise ce-i strabateau acum și zilele, nu numai nopțile.
   Doamne tanti, ce mă speriași ? Ce faci bre, dormi în amiaza-mare ? Uite, mă trimise mămica cu ceva pentru mata, că n-ai mai trecut pe la noi și noi, știi cum suntem, cu treabă, cu ăla micu’…
   Silvia luă act de prezența ei, o recunoscu, fără să audă nimic din sporovăiala ei, și încercă să se ridice din pat. Din plasa albastră de plastic a Adelei ieșeau câtiva porumbi galbeni și curați ca aurul. Se făcuseră porumbii de fiert, semn că miezul verii trecuse și urma nu peste mult timp perioada culesului când satul viermuia din  toate  părțile. Numai pentru Silvia zilele nu-și mai urmau succesiunea, ci erau o baltă vâscoasă prin care pierduse dorința să mai alunece.