Predestinat II - Focul şi Vântul... Cerul şi Pământul...

- fragment-

Coboram scările cu un teanc de dosare în braţe. La baza scărilor, Nicholas, colegul cu care obişnuiesc să merg la verificările din teren râdea de se zguduia cimentul sub el:
- Draga mea, de fiecare dată când te văd mă şi apucă inspiraţia. Eşti ca o muză pentru mine. Îmi permiţi să îţi recit nişte versuri care mi-au venit acum pe loc doar uitându-mă la tine?
- Ia să auzim, Nicholas! i-am răspuns râzând cu aceeaşi poftă ca şi el
- „Cobori în jos inspector blând
Ţinând de mână o Catrină
Tu te gândeşti cu patimă în gând
La Legea ce-o să vină...”
- Bravo, Nicholas! Ce să zic, chiar te apucă inspiraţia când mă vezi. I-am răspuns râzând zgomotos.
- Ei, Rebecca tu eşti poetesa instituţiei dar trebuie să recunoşti că sunt şi eu cât de cât bunicel la versuri. Ce zici? Sunt? Sunt?
- Eşti, Nicholas! Mă duc în birou şi notez versurile pe care tocmai le-ai făcut. M-ai distrat copios cu ele. Îmi plac.

- Chiar o să le notezi? m-a întrebat râzând
- Chiar o să le notez! i-am răspuns râzând cu aceeaşi poftă ca şi el.
M-am strecurat pe lângă el şi m-am îndreptat către biroul meu. Am apăsat clanţa uşii cu cotul, am împins uşor cu piciorul şi am intrat în liniştea biroului. Cel puţin câteva ore urma să am mintea ocupată cu aceste dosare.
- Rebecca...
Am ridicat ochii surprinsă. Matei stătea rezemat de pervazul geamului, cu mâinile adânc îngropate în buzunarele jeansilor. Era fermecător cu privirea aceea albastră şi plină de dor. Părul de culoarea spicului de grâu îi crescuse de când îl văzusem ultima oară şi îi strălucea în lumina soarelui de amiază.
- Matei... a trecut atât de mult timp... cât mă bucur să te revăd...
Am lăsat dosarele din braţe şi m-am dus aproape de el. Am întins mâinile iar el mi le-a apucat cu căldură. M-a strâns uşor, după care brusc m-a tras într-o îmbrăţişare puternică. I-am răspuns la îmbrăţişare cu aceeaşi ardoare ca şi a lui. Şi mie îmi fusese dor de el...
- Rebecca, chiar te bucuri să mă revezi?
- Bineînţeles, Matei! Ce vorbe sunt astea? Chiar îmi era dor de tine! Adesea m-am întrebat ce o fi cu tine, dacă oi fi bine sau nu...
Matei şi-a strecurat mâna sub bărbia mea şi mi-a ridicat capul spre el. Citeam dorinţă în ochii lui albaştri dar era o dorinţă interzisă şi o ştiam amândoi. Cu toate acestea s-a aplecat şi m-a sărutat la început timid iar mai apoi sălbatic ca un prădător. După ce şi-a potolit un pic dorul şi şi-a slăbit strânsoarea m-am retras din braţele lui, m-am întors cu spatele la el şi m-am îndreptat către scaunul de la birou.
- Nu pleca, Rebecca! Rămâi lângă mine!
Matei m-a prins de umeri şi m-a tras înapoi în strânsoarea braţelor lui. I-am cuprins şi eu mâinile într-o strânsoare blândă şi mi-am aşezat capul plecat pe unul dintre braţele lui. Am oftat şi i-am spus:
- Matei, ştii că nu se cuvine...
- Ştiu... Spune-mi, Rafael se poartă frumos cu tine?
Îşi aplecase capul astfel încât să fie lipit de faţa mea şi îmi soptea întrebările direct la ureche.
- Nu. În ultima vreme chiar de loc. Nu mai ştiu nimic de el de ceva vreme. Se pare că nu-l mai interesez.
- De când asta?
- De când am început să-mi revin după incidentul de la munte.
- Cred că se simte vinovat, Rebecca... şi eu mă simt vinovat...
A oftat adânc.
- Singurul vinovat este Raul.
Uşa biroului s-a deschis şi Rafael a păşit hotărât înăuntru.
- Deranjez cumva? a întrebat ironic
S-a întors, cu intenţia de a ieşi din birou, apoi s-a repezit şi m-a smuls din barţele lui Matei.
- Ia mâna după femeia mea!
Matei s-a repezit şi el şi m-a tras din mâna lui Rafael. S-a aşezat protector în faţa mea şi i s-a adresat lui Rafael pe un ton poruncitor:
- Nu trage aşa de ea! Rebecca nu este o femeie pe care să o tratezi după toanele tale!
Fulgere de foc ţâşneau din palmele lui Rafael... Şi fulgere de lumină albastră ţâşneau din palmele lui Matei...
- Potoliţi-vă imediat! Retrageţi-vă furiile! Nu s-a întâmplat nimic aşa că nu este cazul să vă certaţi. În plus sunteţi prieteni de-o viaţă. Ce naiba v-a apucat?!
- Rebecca are dreptate, Rafael. Hai să ieşim amândoi şi să discutăm ca între bărbaţi.
- Hai!
- Ca între prieteni vroiaţi să spuneţi! le-am atras atenţia
- Ca între prieteni, Rebecca! m-a asigurat Rafael şi un rânjet i-a înflorit în colţul gurii iar ochii de culoarea smaraldului i-au strălucit voioşi... Nu-ţi face griji!
Zicând asta s-au îndreptat amândoi spre uşă şi au ieşit din birou. M-am dus la fereastră şi m-am uitat după ei. I-am văzut pe amândoi cum şi-au luat zborul, înăltându-se graţios în înaltul cerului albastru. Doi şoimi imenşi, puternici, unul mai frumos decât celălalt. Şoimul meu străvechi însoţit de camaradul lui cu pene aurii...
Camaradul lui cu pene aurii... Matei, dragul de el... pene aurii...
- Cine eşti? l-am întrebat cu glas de şoim
- Un prieten! mi-a răspuns tot cu glas de şoim
- Atunci, ţine-mă în braţe!
Cum de nu mi-am dat seama?... De aceea safirul din ochii lui îmi păruse atât de cunoscut... Fulgere de lumină albastră ţâşniseră din palmele lui... Matei... un prieten atât de vechi... Am închis ochii să văd mai bine...
Eram în mijlocul câmpului de luptă. Bătălia fusese una crâncenă dar se încheiase. Pagubele însă... atâta durere, atâta sfâşiere... Mi-am îngropat faţa în palme şi am început să plâng. Mi-am întins apoi palmele şi aripile şi am chemat Vântul. Şi Vântul s-a stârnit în jurul meu iar eu l-am primit în mine. Pene şi bucăţi de aripi, aripi de Foc acoperau pământul iar eu le strângeam pe toate într-un vârtej de lumină albastră. Nu le puteam lăsa acolo împrăştiate în zare... Trebuia să le ducem într-un loc curat până în Ziua de Apoi, când Lor li se va permite, poate, să se întoarcă după ele... Erau prea multe şi prea grele iar eu nu reuşeam să le menţin în vârtejul de lumină albastră decât pe perioade foarte scurte. Aşa că invocam Vânt... şi mai mult Vânt... şi mai mult... şi mai mult...
- Rebecca, opreşte-te! Nu trebuie să faci asta de una singură! Suntem aici cu tine!
Am lăsat braţele în jos. Matei s-a apropiat şi m-a luat blând în braţe. M-a înconjurat cu aripile lui, aripi de Vânt, imense ca ale mele şi cu reflexe aurii şi m-a ţinut strâns, strâns, strâns...
- Până nu demult am fost cu toţii de aceeaşi parte. Au fost fraţii noştri, Matei! Cum să ajungi în situaţia de a-ţi nimici fraţii cei dragi?! Doare prea tare! Prea tare, Matei...
- Şi pe mine mă doare la fel de tare, scumpa mea dragă... a adăugat Matei.
Fulgere de lumină albastră i-au ţâşnit din palmele-i deschise şi Cerul s-a cutremurat... Era rândul meu să mă apropi şi să-l cuprind blând în braţe. Mi-am aşezat capul pe locul moale şi cald de unde i se înălţau aripile sfinte.
- Unde a rămas Rafael? Bietul de el, nu vreau să îmi închipui amarul din sufletul lui...
- Sunt chiar aici, Rebecca!
Lacrimi roşii se scurgeau pe obrajii lui Rafael. Avea capul plecat şi aripile strânse. Fulgere de foc i-au ţâşnit din palmele-i deschise şi Pământul s-a cutremurat... Ne-am strâns toţi trei într-o îmbrăţişare caldă, împreunaţi în lanţul de durere... Focul şi Vântul... Cerul şi Pământul...