Scriu!

“Scrie cu sufletul tău și recitește cu sufletul altora!” - Nicolae Iorga

Scriu! Scriu cu drag, scriu cu bucăți din sufletul meu, scriu cu lacrimile adunate în mine, scriu cu soarele agățat pe cerul viețîi mele, scriu cu furtuna din gândurile mele târzii, scriu cu pasiune, cu bucurie și cu durere, scriu cu viață și pentru viață! Scriu cu mine prin ține, cu mine prin ființa ta, scriu cu tine prin viața mea! Scriu și prin scrisul meu pășesc, timid, prin sufletul tău, prin gândul tău, prin însăși existența ta! Scriu și tresar ușor la fiecare geamăt pe care îl scoți, un geamăt de plăcere, de uimire, de durere, de dor, de tristețe, de înălțare și de cădere sufletească, un geamăt de om a cărui existența pendulează între Cer și Pământ între început și sfârșit, între aici și acolo, între totul și nimic! Scriu și scrisul meu îți este, câteodată, un punct de sprijin, într-o lume plină de orgolii, de răutăți, de altare prăbușite, este balsam pe sufletul tău mult prea încercat de oameni și de viață! Scriu și simt cum scrisul meu îți este, deopotrivă, cuțitul care-ți răscolește rana încă sângerândă, este funia care te sufocă în propria durere, este ultima picătură dintr-un pahar ce a dat de foarte mult timp pe afară!
Scriu și scrisul meu te dezbracă ușor de cel ce pari a fi și îl descoperă pe cel care este cu adevărat! Scriu și sub cuvintele mele îți desenez cu atenție linia sufletului, linia viețîi și a existenței tale efemere pe acest Pământ!

Scriu și prin cuvintele mele mângâi copilul de ieri și vindec adultul de astăzi! Scriu și prin scrisul meu mă străduiesc să îți colorez viața cu niște culori pe care le-ai uitat demult, mă străduiesc să îți redecorez universul cu acele nuanțe de care îți este, pe rând, dor și teamă, mă străduiesc să te redau ție celui pierdut prin viața ta și prin viețile altora, ție celui pe care te-ai salvat și te-ai trădat, ție celui care ai plâns cu lacrimi de foc și ai râs cu toată ființa ta, ție, celui care a plecat în căutarea adevărului său și a revenit întru renașterea aceluiaș adevăr!
Scriu și prin scrisul meu îți jelesc durerea și îți cânt bucuria! Scriu și tot ceea ce simți nu îmi este deloc străin! Scriu și te văd aievea, cu ochii minții, căutându-mă printre mii de alte cuvinte, printre mii de alte descrieri, căutându-mă prin viața ta, prin viața mea, prin ploaia din sufletul tău, prin lumina din gândul tău, prin țăndările din ființa ta, reîntregită, brusc, sub slovele mele! Scriu și te simt cum te apropii de mine, câteodată, cu pași șovăielnici, asemenea unui orb căruia ii este frică să facă următorul pas spre marele necunoscut, iar altă dată te simt cum te apropii grăbit, aruncându-te cu brațele deschise în ritmul tangoului pe care sufletul tău îl cere! Tangoul s-a terminat, eu continui să scriu și te simt cum te îndepărtezi, purtând în suflet vinovăția omului care și-a permis o clipă de nebunie frumoasă, te îndepărtezi purtând în ține păcatul de a simți ceea ce tu credeai că este de nesimțit. Te îndepărtezi….te simt, și, cu toate acestea, scriu despre mine, despre tine, despre viață, despre permisul nepermisului din existența ta, a mea, a celor că noi…
Scriu și simt cum cortina cade peste ultimul act al nebuniei mele, actul dezbrăcării mele sufletești în piața publică, unde unii mă adoră și alții mă ard pe rug, rugul din mine, rugul din tine, rugul nostru cel de toate zilele! Scriu și zâmbesc Inchiziției din mine, zâmbesc cu zâmbetul celei pe care dragostea pentru scris a ucis-o astăzi pentru renașterea ei de mâine, zâmbesc pentru un mâine etern în care scrisul meu va renaște iar!