c georgescu3Părăsiseră biroul directorului şi se îndreptau îngânduraţi spre locul în care se afla nava lor. Mergeau încet, de parcă-şi numărau paşii; astfel se făcu că trecuseră câteva minute bune până reuşiră să iasă din sediul principal al Institutului, unde se afla biroul directorului, deşi nu avuseseră de parcurs un drum lung.
- Ştiţi, noutatea asta tocmai mi-a provocat o poftă teribilă de dulciuri, spuse Nistor şoptit, iar după ce-şi potrivi ochelarii de soare, scoase dintr-un buzunar o bomboană, pe care o dezveli din ambalajul colorat, apoi o ronţăi cu nesaţ.
- Tu şi dulciurile tale, îi reproşă fără răutate Lucian, privind doar o clipă spre colegul său cel înalt, Nistor, care deja desfăcea o altă bomboană şi adăugă: Nu ai nevoie de o noutate ca asta pentru a-ţi provoca o poftă teribilă...
- Vreţi şi voi? le oferi el celor doi.
- Nu, mulţumesc, îl refuză Alex.
- Numai la bomboane nu-mi stă mie gândul acum, adăugă Lucian.
- Ştiu; nu la asemenea bomboane-ţi stă ţie gândul, ci la... „bombonicile” tale care vor rămâne aici timp de 13 ani, comentă Nistor. Nu-i aşa, şefu’?


- Auzi... Termină, te rog! zise Lucian cu seriozitate în glas. Chiar n-am chef de asemenea discuţii acum.
- Bine, şefu’! Nu vreau să te necăjesc, deşi e clar că am dreptate. Dar vezi, tot eu voi fi în avantaj faţă de tine, pentru că eu voi putea avea dulciuri la mine, chiar şi în timpul celor 13 ani.
- Vrei să taci odată? îl repezi de data aceasta Alex.
Apoi îşi continuară drumul tăcuţi, deşi Nistor nu renunţase la a ronţăi bomboane.
- Odată şi odată o să-ţi cadă toţi dinţii din cauza atâtor bomboane! îl avertiză Lucian.
- N-aş prea crede, surâse Nistor, fără a-şi întrerupe dulcea activitate.
Cei trei ajunseră la rachetodrom, unde „Pacifis”, nava lor, îi aştepta tăcută. Îi zăriră silueta înaltă şi zveltă încă din depărtare. Trebuia să o pregătească pentru o asemenea călătorie îndepărtată, deşi, fără a greşi cu ceva, se putea afirma că era deja gata pregătită, de mult. Pătrunseră fără probleme pe platforma rachetodromului; gardianul nu-i oprise la intrare, doar era vorba despre nava lor, la care ei trei lucraseră cu îndârjire în ultimii ani.
„Pacifis” era o navă robustă, bine asamblată, pe departe cea mai mare şi puternică navă dintre toate cele existente pe suprafaţa albastră a Terrei, probabil unica navă ce putea rezista unei asemenea călătorii. Era confecţionată dintr-un aliaj foarte rezistent, bine ales, asamblată cu grijă şi cu oarecare nuanţă de gust şi frumuseţe. Culoarea ce predomina întreaga ei înfăţişare era albastrul, frumos îmbinat, pe alocuri cu străluciri bleu-ciel sau cu pete bleu-marin. Pe corpul ei metalic era înscris cu litere majuscule, argintii, ce sclipeau ameninţător, „Pacifis”.
Înarmată cu şapte puternice motoare, dintre care unul principal, nu consuma totuşi prea mult combustibil. Nu era deloc lacomă, ci, dimpotrivă, destul de conservată. Rezervoarele umplute până la refuz de combustibil, îi permiteau realizarea unei asemenea aventuri spaţiale. Întrucât nu era deloc pretenţioasă şi nici mofturoasă, folosea orice fel de combustibil, însă pentru a putea atinge viteza ei maximă, avea nevoie de un combustibil special, creat anume de cei trei tineri prieteni, a cărui formulă secretă nu era cunoscută decât de ei. Acest fel de combustibil era absolut necesar navei, pentru a reuşi performanţa de a ajunge pe Proxima. La prima vedere, nimeni nu ar crede ca „Pacifis” să poată realiza o asemenea viteză. Pentru a reuşi însă, „Pacifis” era dotată cu o aparatură de bord ultramodernă, perfecţionată în Institut, pe lângă motoarele cele puternice şi combustibilul ei special. De la bordul navei nu lipseau, bineînţeles, videofonul, monitoarele, hublourile, radarul, diferite computere, calculatoare electronice, scannerul, ecranul principal – destul de mare, scuturile şi câmpul electromagnetic de protecţie, laboratoare speciale pentru diverse cercetări ştiinţifice şi experienţe din diferite domenii, translatoare, rezerve destinate echipajului, săli de exerciţii fizice şi sport, câteva piscine, o seră imensă, roboţi, cabinet medical, bucătărie, spaţii de depozitare, chiar şi arme defensive, etc. Pe scurt, tot ceea ce era necesar unei nave cu pretenţiile „Pacifis”-ului.
Nava, de curând finisată, nu prea avea nevoie de o pregătire pentru plecare, doar totul era foarte bine pus la punct, acesta fiind motivul construcţiei sale, însă, pentru orice eventualitate, cei trei tineri, conştiincioşi, trecură la o nouă verificare amănunţită, aruncând cu atenţie o privire generală asupra întregii nave, chiar dacă ştiau destul de bine că totul era în stare perfectă, din toate punctele de vedere, însă dacă directorul le spusese că trebuie să se ocupe de verificări, exact asta şi făceau, pentru a nu se expune nici unui risc. Desigur, nava albastră era gata încă din momentul în care construcţia ei fusese desăvârşită.
Seara, destul de târziu, porniră spre casele lor îngânduraţi, lăsând totul în ordine la bordul navei lor albastre. Parcă nu prea le venea să le spună părinţilor noutatea, pentru că nu cunoşteau încă detalii referitoare la misiunea despre care le pomenise directorul; cu profesorul lor instructor nici măcar nu apucaseră să vorbească în acea zi. De aceea, parcă preferau să aştepte amănunte şi ca totul să se confirme, căci nu erau încă siguri că într-adevăr vor porni în această incredibilă aventură.
Tăcuţi, porniră pe jos spre oraş, fără a lua seama la semnele plăcute ale înserării unei zile călduţe de sfârşit de primăvară, când, dacă în mod normal, cei mai mulţi locuitori ai oraşului se pregăteau de plecarea în concedii, apropiindu-se sezonul estival, ei aveau cu totul alte preocupări, deşi înainte de a fi primit acest inedit anunţ, tot la un binemeritat concediu se gândiseră şi ei, mai ales că în ultimii ani, de când tot lucrau necontenit la construcţia navei lor, nu beneficiaseră de concedii. Şi iată cum nici anul acesta nu vor avea parte de unul, concediul lor anunţând a se transforma într-un zbor spaţial de lungă durată, printre stele şi galaxii...
Având de parcurs un drum suficient de lung până acasă, ajunseră destul de târziu, despărţindu-se când se apropiară de casele lor. Intrară îngânduraţi şi se retraseră în camerele lor, fără a mai servi cina împreună cu părinţii, care se întrebară nedumeriţi ce anume îi preocupa atât de mult pe fiii lor. Punând însă purtarea lor nefirească pe seama oboselii acumulate în ultimul timp, nu-i deranjară cu întrebări incomode, lăsându-i să se odihnească. Era însă vreo şansă pentru cei trei să se odihnească în voie? Nici vorbă! Cu gândul la misiunea încredinţată, nu era chip să adoarmă liniştiţi, oricât de obosiţi erau.
Totuşi, cum timpul zboară fără habar, ziua următoare, marţi, 19 mai 2085, sosi destul de repede. Zorii dimineţii îi găsi pe cei trei tineri pe puntea principală a navei lor albastre, din nou ocupaţi cu ultimele pregătiri dinaintea plecării; nici unul dintre ei nu dădea semne de oboseală, deşi cu siguranţă că nu dormiseră prea bine în noaptea trecută; adunând laolaltă timpul în care aţipiseră, poate însumau vreo două-trei ore, cu greu. Dar păreau voioşi, bine-dispuşi şi aşteptau cu nerăbdare sosirea orei 12.00 a după-amiezii, oră la care aveau să-i întâlnească pe director şi pe instructor, în biroul celui dintâi.
Afară era frumos, călduţ; primăvară în toată puterea cuvântului. Deşi încă devreme, deja se luminase de ceva timp, soarele ridicându-se pe cer, la început uşor timid, mai apoi inundând cu razele sale întreaga zare, iar „Pacifis” împrăştia în jur sclipiri albăstrui, înfrumuseţând rachetodromul cu prezenţa ei.
Cum însă orele fugeau unele după altele, fără a ţine cont de frământările celor trei tineri, ora 12.00 se apropia vertiginos. Pentru a nu întârzia de la întâlnire, cei trei se îndreptară grăbiţi spre biroul directorului, unde, de altfel, erau aşteptaţi. Aşa cum se obişnuiseră deja, directorul îi întâmpină, deschizând din nou convorbirea:
- Am spus 12.00 fix şi văd că mi-aţi dat ascultare. Şi totuşi ar fi fost mai bine dacă veneaţi puţin mai devreme, căci noi am terminat destul de repede cu programarea şi cu detaliile referitoare la misiunea voastră, pentru că, de fapt, erau gata pregătite, din timp.
- Ştiţi, dom’ director, nu cred că ne puteţi critica pentru asta; noi nu am întârziat deloc. Mai bine spuneţi-ne cam ce anume am avea de făcut, propuse Nistor.
- Nu, eu nu mă amestec în treburi din astea, se opuse categoric directorul. N-am să vă informez eu; în schimb, instructorul vostru vă aşteaptă cu nerăbdare. Poftiţi, vă rog! Intraţi, îi invită politicos, dar în acelaşi timp nerăbdător, directorul.
Directorul Institutului era un om încă tânăr, plăcut, glumeţ, binevoitor, destul de primitor şi adesea, foarte înţelegător. Însă întotdeauna era extrem de eficace, gata oricând să intervină, de o inteligenţă desăvârşită, cu o minte ageră şi ascuţită, ce străpungea cu uşurinţă orice obstacol, trecând de hotarele necunoscutului şi făcând imposibilul să fie pe cât se poate de posibil. Foarte popular, sociabil, amabil, nu-şi dădea importanţă datorită funcţiei pe care o deţinea şi vorbea deschis, sincer, cu oricine, tratând orice persoană cu respect, aşa cum considera dânsul că se cuvenea. Avea un suflet nobil şi o fire neobişnuit de voioasă, ceea ce nu-l împiedica să fie din când în când grav şi uimitor de serios, fără a se preface. Figura sa plăcută impunea şi aducea mult a om de ştiinţă. Postul şi funcţia pe care le avea i se potriveau de minune. Îi plăcea mult munca, atât cea intelectuală, cât şi cea fizică, nu se dădea înapoi de la nimic şi era de o inteligenţă rar întâlnită. Vocea lui era puternică şi clară, cu o sonoritate expresivă. Uneori vorbea rar şi apăsat, subliniid parcă fiecare cuvânt în parte, ceea ce dădea o importanţă aparte frazei astfel rostite. Directorul era deci un om serios şi de o sinceritate ce nu putea fi pusă la îndoială, demn de încredere, iar în întreaga sa carieră nu făcuse nimic care să-i ştirbească din prestigiul, onoarea şi cinstea ce i se purtau şi i se cuveneau pe bună dreptate, fapt pentru care era recunoscut nu numai în întreg Institutul Astronomic, sau în ţară, ci şi în aproape întreaga lume, deci şi peste hotare.
Cei trei intrară pe rând în cabinetul directorului, unde erau aşteptaţi de instructorul lor şef, domnul profesor Eugen Manea. Acesta avea o figură la fel de impunătoare ca şi a directorului. Profesor de astronomie şi astronautică, instructor de zbor, Eugen Manea era un om cinstit, care întrunea multe calităţi, un om inteligent, capabil, cu spirit inventiv, întreprinzător şi descurcăreţ, dar şi de o politeţe rară, excesivă, aproape bolnăvicioasă, care nu prea era necesară unui om cu talentul, calităţile şi experienţa sa profesională, mai ales în anumite împrejurări. Ca şi directorul, avea o fire destul de voioasă şi era foarte prietenos. El nu era numai un simplu instructor de zbor al unui echipaj pentru o navă spaţială, ci şi un important om de ştiinţă al Institutului Astronomic, o piesă de bază a acestuia, care era de neînlocuit.
- Vă aşteptam, spuse Eugen Manea când îi văzu pe cei trei.
- Da, ştiam. Dar noi nu am întârziat de fel, spuse Alex.
- Mi-am dat seama; tocmai de aceea nici n-am susţinut că aţi fi întârziat, sesiză domnul Manea, continuând: Deci, aţi vorbit acasă, cu părinţii voştri? Le-aţi comunicat noutatea?
- Nu; încă nu, recunoscu Lucian.
- Poftim?! tresări profesorul. De ce nu?!
- N-am vrut să ne pripim; încă nu eram siguri de veridicitatea acestei noutăţi. Doream o confirmare, spuse Nistor.
- Aveţi cumva impresia că ne jucăm cu voi de-a misiunea spaţială, băieţi?! se supără profesorul, oarecum iritat de cele auzite.
- Nu, dom’ profesor, nici gând, rosti Alex. Doream doar să fim siguri, atâta tot.
- Păi, puteţi fi deja foarte siguri; treaba e serioasă, nu glumă! Misiunea e pe cât se poate de reală, iar voi aţi acceptat participarea la ea, declară Eugen Manea; nici unul dintre cei trei nu-l contraziseră.
- Auzi la ei?! Nu erau siguri... murmură nemulţumit directorul. Băieţi, ştiu că v-am promis un concediu de vis pentru anul acesta, un concediu prelungit, pe care-l meritaţi cu prisosinţă, după atâta trudă neîntreruptă, dar se pare că-l vom amâna cu cel puţin vreo 13 ani. Însă ce este oare mai important pentru voi? Plecarea pe timp de vară într-o staţiune de la munte, ori de la mare, în ţară sau în străinătate, ori această misiune la care, de bună-voie, aţi consimţit să luaţi parte? Alegeţi!
- Dom’ director, am ales deja: misiunea asta! preciză Lucian, asigurându-l: Nu ne-am schimbat între timp opţiunile.
- Foarte bine, aprecie directorul Simionescu mulţumit, apoi îi sugeră profesorului-instructor: În cazul ăsta, ia spune-le tu, măi, Eugene, ce-am stabilit noi doi împreună.
- Păi, ce să le spun, domnule director?
- Cum aşa?! Ce să le spui?! Parcă nu ai avea ce...
- Apoi să pună întrebări, la care am să le răspund cu multă plăcere, nu aşa... Sau cum, ei aşteaptă totul pe tavă?!
- Da, cred că ai dreptate, îl aprobă directorul. Luaţi loc, băieţi! Şi hai, poftiţi! Puneţi-ne întrebări! Noi suntem gata să vă răspundem. Ne-am înarmat cu toate datele necesare, aşa că nu ne e teamă că nu vom putea face faţă.
Cei trei luară loc, după cum îi invitase directorul şi-şi pregătiră asaltul de întrebări referitoare la misiunea pe care cu o zi în urmă o acceptaseră.
- Bine... Cam de câte persoane e nevoie pentru echipaj? Ori e de ajuns să plecăm doar noi trei? începu Nistor.
- Care trei, mă? se răţoi Alex la el. Tu, cu înălţimea ta, în mod sigur faci cel puţin cât două persoane.
- Băieţi, vă rugăm, fiţi serioşi; lăsaţi gluma! insistă directorul.
- După cercetări îndelungate, am ajuns la concluzia că e nevoie de nouă, dintre care doi trebuie să fie roboţi, deci, prin urmare, rămân şapte persoane, preciză calm profesorul.
- Domnule Manea, dar când va trebui să părăsim Terra? fu curios Alexandru.
- Păi, băiete, s-a stabilit ca marţi, 26 iunie, să pornească numărătoarea inversă, astfel încât miercuri, 27 iunie, la ora 14.00, să puteţi pleca. Aţi pus nava la punct? rosti instructorul şef.
- Da, desigur. „Pacifis” e gata de plecare. Ne aşteaptă doar pe noi, spuse Lucian cu curaj.
- Sunteţi siguri?! De altfel, o să controlez personal această afirmaţie; puţin mai târziu, nu acum.
- Uiţi, dragă Eugene, că e nevoie să mă iei şi pe mine în inspecţie?
- Ah, domnule director, cum puteţi crede că v-aş uita tocmai pe dumneavoastră? spuse profesorul Manea.
- ... Ar fi un sacrilegiu, îl completă Lucian.
- Hei... Vezi ce spui! îi atrase directorul atenţia, deşi zâmbea.
- Sigur, dom’ director... Dar deocamdată suntem numai noi trei, chiar dacă Nis e cam înalt. Ceilalţi patru şi încă doi roboţi lipsesc, constată Lucian.
- Nu-ţi face griji, Luci! Eugen vă va ajuta să-i selecţionaţi pe ceilalţi. Dar fiţi atenţi la mine! Îi triaţi serios! Le daţi teste de perspicacitate, foarte dificile! Să nu luaţi pe oricine cu voi, că vă aranjez eu... Bineînţeles, toţi cei noi trebuie să fie incinta Institutului nostru. Să fie nişte tineri curajoşi, deştepţi, inteligenţi, capabili, descurcăreţi, frumoşi, dornici de o aventură spaţială; în general, aşa cum sunteţi voi. Să nu care cumva să-mi aduceţi cine ştie ce podoabe, că vă altoiesc eu... Principala condiţie la alegeri este inteligenţa. Pricepeţi? Şi băgaţi-vă bine minţile în cap! Aveţi grijă!
- Se poate, dom’ director? Ne pricepem şi noi la alegeri. Mai ales dacă ne ajută şi dom’ profesor Manea, interveni Nistor.
- Păi, de aia vă e instructor, ca să vă ajute şi să vă înveţe ce să faceţi; într-un cuvânt, să vă îndrume. Fiţi cu băgare de seamă! Îmi mai faceţi rost de trei tinere domnişoare şi un băiat, toţi trei tineri studioşi, cercetători în domeniul astronomiei, în primul rând. Pe care o cădea norocul. Dintre aceştia, unul trebuie să fie obligatoriu doctor; va deveni medicul echipajului şi se va ocupa de starea sănătăţii voastre din momentul plecării până la întoarcere, deci timp de vreo 13 ani. Iar la cei patru tineri mai adăugaţi şi doi roboţi inteligenţi, dotaţi cu gândire artificială şi creier electronic, doi „oameni de fier” de încredere, care să vă ajute pe parcursul călătoriei la orice aţi avea nevoie. Pentru a vă întregi echipajul aveţi la dispoziţie o săptămână încheiată, începând din acest moment, aşa că vă aştept cu toată suita aici, la mine, în birou, marţea viitoare. Vă doresc succes, pentru că sigur veţi avea nevoie de aşa ceva, spuse directorul, adăugând mai apoi: Ţin să vă informez că eu personal nu mă voi amesteca cu nimic în reîntregirea echipajului vostru. N-am să vă dau nici măcar o simplă sugestie. Vă este de ajuns că vă ajută Eugen, deşi trebuia să vă lase să vă descurcaţi singuri.
- Da, desigur, dom’ director. Întocmai... Tot aşa cum ne-aţi spus mai înainte că nu ne veţi da nici o informaţie privind misiunea noastră, asta fiind treaba instructorului nostru, domnul Eugen Manea; tot aşa ne-aţi spus: Că nu vă veţi amesteca în treburi din astea! Drept să vă spun şi sincer să fiu, vă cred pe cuvântul dumneavoastră de onoare, domnule director, spuse Lucian, uşor ironic.
- Lucian, te rog, fără să fii obraznic! Deh... Eu atâta îţi spun! Păi, se poate? Mă jigneşti, nu crezi? Nu mă amestec eu în treburile voastre. Deşi... Tocmai aveam să vă fac o propunere bună, dar dacă tu mă superi... Să nu se mai repete!
- Da, desigur. Vă rog frumos să mă scuzaţi, dom’ director.
- Nu face nimic, Lucică; tu ştii foarte bine că nu mă pot supăra pe tine, dar te-aş ruga să-ţi controlezi vorbele. Nu face glume nesărate, că-s de prost gust, replică directorul, fără a se feri să-şi arate afecţiunea faţă de acest băiat.
- Bun! Perfect... Noi ne-am înţeles rostul, dar acum ce trebuie să facem? se interesă acelaşi Lucian, sau, cum cu drag îl numise directorul, „Lucică”.
- Păi, nimic... Noi v-am dat toate informaţiile necesare, preciză nedumerit Eugen Manea, instructorul celor trei.
- Cum adică, nimic?! Doar n-o să stea degeaba, interveni directorul „indignat”, încruntându-se. Ai grijă ce le spui, Eugene! Nu le da cine ştie ce idei ciudate. Deci, voi trei, drăguţilor, vă duceţi acum frumuşel la navă şi-i mai faceţi o dată o scurtă verificare, ca atunci când venim noi doi în inspecţie, la control, să nu dea sfântul să găsim ceva în neregulă, că o încurcaţi automat, auziţi voi?! Să nu vă jucaţi cu mine, că vă jucaţi cu focul şi s-ar putea întâmpla să vă ardeţi. Vreau ca totul să fie cu adevărat perfect! Ori voi unde naiba credeţi că vă aflaţi aici? După aceea, Eugen va rămâne cu voi, ca să vă ajute la întregirea echipajului şi să vă mai instruiască niţeluş. Şi acum, plecaţi! Hai, fugiţi! Faceţi ceva şi dispăreţi! Ce mai staţi? La treabă cu voi! Să nu vă mai văd pe aici, în faţa ochilor, auziţi? Peste o oră suntem amândoi la nava voastră albastră, în control. Fuga! Hai, marş! încheie voios directorul Institutului Astronomic discuţia...