PROXIMA | Partea întâi: „O misiune specială”: 8. Fără casă...

Renunţase la conflictul cu directorul, dar nu şi la ideea de a-şi reţine fiul acasă, lângă ea. Străbătu curtea Institutului în direcţia rachetodromului, unde se afla nava albastră. Gardianul n-o reţinu; îi permise trecerea. Era 08.30. Diana Enka îl zări în apropierea navei albastre pe geograf, inconfundabil, datorită înălţimii sale. Se îndreptă grăbită spre el şi-l ajunse, înainte ca el să urce treptele, să intre la bordul navei.
- Nistor, stai! îl opri dânsa.
- Ah, doamna Enka, mama şefului meu... Sărut mâna şi mă scuzaţi, vă rog, nu vă observasem, rosti lunganul, aplecându-se mult pentru a săruta mâna doamnei Diana, pe care o cunoştea bine, de mult; Nistor părea bine-dispus.
- Luci e acolo, înăuntru?
- Nu ştiu, n-am apucat să intru până acum, dar ar putea fi...
- Aha... Şi tu ai acceptat participarea la misiunea asta?
- Da, afirmă cu mândrie băiatul. Şeful nu v-a spus?
- Ba da, cred că mi-a spus ceva... Şi părinţii tăi, cum au reacţionat?

- Ah, păi, ce să vă spun?! Tata a fost de acord de la început, încă de aseară; mama, mai reţinută, vestea a şocat-o, dar de dimineaţă m-a asigurat şi ea de sprijinul ei, zâmbi mândru Nistor, vesel.
- Şi Alex?
- Se pare că n-a sosit încă, deci, nu ştiu nimic.
- Bine. Înseamnă că în navă e doar Luci... Ştii ce; am să te rog să rămâi puţin afară, iar dacă vine Alex, să nu intraţi până nu ies eu.
- Desigur, doar e cald, plăcut... V-aş sugera însă să nu întârziaţi; s-ar putea să vină dom’ profesor şi avem treabă azi!
- Dom’ profesor... Domnul Eugen Manea, deci. Foarte bine; vreau să vorbesc şi cu dânsul, decise Diana Enka.
- Eu n-am nimic împotrivă, acceptă lunganul, aşezându-se pe una dintre trepte şi începu să ronţăie o bomboană.
- N-ai renunţat la dulciuri? îl întrebă doamna Enka, înainte de a intra.
- N-aş putea, recunoscu zâmbind Nistor.
Doamna Enka dispăru în interiorul navei, lăsându-l pe lungan cu dulciurile sale. Însă nu-şi găsi fiul pe puntea principală. Îl strigă de câteva ori, dar acesta nu-i răspundea, chiar dacă ar fi fost acolo. Nu ştia pe unde să-l caute, nava fiind imensă; porni însă spre culoarul ce ducea spre rezervele echipajului. O verifică pe cea cu iniţialele E.L., corespunzătoare numelui fiului ei, dar Lucian nu era nici acolo, sau dacă era, nu dorea să-şi dezvăluie prezenţa, ceea ce-i reuşea foarte bine.
Îl mai căută câtva timp, în zadar însă! Fiul ei nu era de găsit pe nicăieri. Dacă-şi propusese să se ascundă, reuşea foarte bine acest lucru. La ora 09.00, amăgită, tristă, Diana Enka ieşi din nava albastră; acum pe trepte nu era doar Nistor, ci şi Alexandru. Amândoi se ridicară în picioare, auzind trapa navei.
- Alex, ai sosit şi tu? întrebă, inutil, doamna Enka; doar vedea că sosise.
- Da, murmură Alex, zâmbind amabil.
- Celălalt membru al echipajului... rosti doamna Diana îngândurată. Ce-au zis părinţii tăi?
- Aseară nu păreau încântaţi; de fapt, nici acum, de dimineaţă, dar m-au asigurat că nu se vor împotrivi deloc, nici unul dintre ei. Vor sta de vorbă cu dom’ director şi cu dom’ profesor Manea, în principal despre condiţii, dar nu se vor împotrivi. Iar asta e cel mai important.
- Cum ai reuşit să-i convingi?
- Nicicum, doamnă; de fapt, nici n-am încercat... S-au convins ei singuri că aşa ar fi bine. Dumneavoastră nu-l sprijiniţi pe Luci?
- Nu, recunoscu Diana. Am să fac tot posibilul ca Lucian să nu ia parte la această misiune!
- Cum aşa?! tresări Alex. Fără el, n-ar mai avea loc misiunea, s-ar anula.
- Nu mă interesează! Luci nu va pleca nicăieri, păru de neclintit doamna Enka.
- Dar şefu’ îşi făcea atâtea iluzii, rosti lunganul.
- N-are decât să rămână cu iluziile, pentru că eu nu sunt de acord ca el să plece.
- Scuze, însă... Fără să vă supăr, nu cred că e nevoie să-i acordaţi permisiunea, îndrăzni Alex.
Diana îl privi încruntată, dar nu-i reproşă nimic. Zise atât:
- Vom vedea ce va mai fi...
Cei doi băieţi se priviră întrebător, nedumeriţi, neînţelegând împotrivirea ei, însă fără a comenta, îi făcură loc să trecă, apoi ei se îndreptară spre puntea principală.
- Ah, dacă-l vedeţi pe Luci, să-i spuneţi că-l aştept... Ştie el unde; acolo unde lucrez. Vă rog să nu uitaţi!
- Cum aşa? se miră Alex. N-aţi vorbit cu el?
- Nu l-am găsit, replică Enka Diana şi se îndepărtă îngândurată.
Alex şi Nistor intrară în navă. În curând apăru colegul lor, Lucian.
- Şefu’! exclamă Nistor, bucuros să-l vadă.
- Ssst, îi făcu semn Lucian să păstreze liniştea. A plecat? şopti el timid.
- Mama ta, da, încuviinţă Alex.
- Bine, aprecie Lucian, apropiindu-se de abia în acel moment de cei doi.
- E-mpotrivă, şefu’, constată lunganul.
- Ştiu, ce crezi?! replică Lucian mâhnit.
- Lasă, o să-i treacă, îl consolă Alex.
- Un pic mai greu, da’ tot o să-i treacă, şefu’, adăugă Nistor.
- Aş vrea eu, rosti Lucian trist. Oricum, haideţi, să revedem listele, înainte de a sosi dom’ profesor.
- Cum aşa, dacă mama ta e împotrivă? se miră Alex.
- Treaba ei, n-are decât, spuse Lucian, intenţionând să pară nepăsător. Crezi că asta mă va împiedica să iau parte la misiune? Nici gând! Nu vă părăsesc!
- Bine, şefu’. Să ne vedem de treabă, zise Nistor.
Prin urmare, cei trei se ocupară cu studierea amănunţită a datelor despre cei treizeci de candidaţi pentru cele patru locuri rămase libere în echipaj şi cu alcătuirea testelor şi probelor pe care urmau să le dea cei treizeci aleşi de ei prin eliminare. Chiar ei trei alcătuiau textele probelor şi subiectele testărilor pe care urmau să le treacă cei treizeci şi pentru fiecare dintre aceşti tineri, Lucian, Alex şi Nistor trebuiau să întocmească câte cinci teste, din diverse domenii, cu subiecte variate şi foarte dificile. Când sosi domnul profesor Manea, pe la ora 10.30, îi găsi pe cei trei elevi ai săi, concentraţi asupra ocupaţiei lor.
- ’Neaţa, băieţi! li se adresă profesorul, iar ei răspunseră salutului. V-aţi apucat deja de treabă? Bravo, aşa îmi place de voi!
- Păi, trebuie să ne apucăm, dacă vrem să avem echipajul complet într-o săptămână, cât ni s-a pus la dispoziţie pentru a-l întregi, spuse Lucian.
- Bineînţeles, trebuie... Ah, aţi vorbit cu ai voştri, acasă? se interesă profesorul.
- Daa... aprobară cei trei.
- Cum a fost?! Cum au primit vestea părinţii voştri?
- La mine, a fost destul de binişor, zise Alex.
- Eu n-am avut probleme, adăugă Nistor.
Lucian tăcu, trist; ar fi dorit să nu fie rândul lui să dea explicaţii de acest gen, dar profesorul privi întrebător spre el.
- Eu... La mine n-a fost prea bine; dom’ director ştie.
- Mi-a spus ceva, Luci... Şi ce intenţionezi să faci; ai de gând să renunţi? Te retragi din echipaj?
- Nu, dom’ profesor; merg înainte! preciză Lucian.
- Chiar dacă părinţii tăi nu sunt de acord? insistă domnul Manea.
- Mama nu-i de acord; blondul e nepăsător... Dar, nu contează! Eu tot o să plec în misiunea asta, afirmă Lucian.
- Ai să-i înfrunţi?
- La nevoie, da, dom’ profesor!
- Aţi discutat şi dumneavoastră cu mama lui? întrebă Alex.
- Nu, încă n-am avut ocazia.
- Dar v-a căutat, îi aduse Nistor la cunoştinţă.
- Posibil, dar n-am întâlnit-o încă. A vorbit însă cu Traian.
- Cum?! tresări Lucian. Mama a fost la dom’ director?
- Da, Luci, a fost de dimineaţă, foarte devreme, preciză profesorul.
- Ce i-o fi spus? se întrebă, îngândurat, Lucian.
- Dacă vrei să afli, du-te să vorbeşti cu Traian; îl găseşti în biroul lui, zise domnul Manea.
- Nu, nu acum; poate mai târziu, renunţă Lucian.
- Cum vrei, acceptă instructorul. Şi pe aici ce-aţi mai făcut? Aţi rămas la lista de ieri, sau aţi modificat ceva?
- Nu; ne-am oprit asupra celor treizeci de tineri aleşi ieri, spuse Lucian.
- Însă tot nu ne-am hotărât care dintre ei să rămână, zise Alex.
- Deci, cred că vor trebui să participe la nişte teste în următoarele zile, adăugă Nistor.
- Într-adevăr, aşa e cel mai corect, aprobă profesorul Manea. Să înţeleg că voi vă ocupaţi acum de întocmirea subiectelor pentru cei treizeci de candidaţi?
- Exact, dom’ profesor, spuse Alex.
- Bine, vă las să vă vedeţi de treabă, nu vreau să vă încurc cu ceva... Eu mă duc să vorbesc cu fiecare dintre cei treizeci, să le aduc la cunoştinţă că au fost selectaţi să participe la acest concurs şi să aflu dacă sunt de acord cu propunerea asta. Mă întorc mai târziu să văd cum vă descurcaţi şi să verific subiectele voastre, le spuse profesorul-instructor. De acord?
- Desigur, dom’ profesor, răspunse Lucian.
- Între timp, poate o să vorbesc şi cu mama ta, replică domnul Manea.
- Mai bine nu, se împotrivi Lucian.
Însă domnul Manea ieşise deja din nava albastră.
- Chiar, şefu’, mama ta a spus că te aşteaptă, unde lucrează ea, îşi aminti Nistor rugămintea doamnei Enka.
- Să aştepte, rosti Lucian nepăsător.
- Cum aşa?! Nu te duci? se miră Alex.
- Nu, decise Lucian.
- Dar... Ar trebui, îşi spuse Alex părerea.
- Ştiţi ce; nu-i treaba voastră, aşa că nu vă amestecaţi! replică Lucian.
- Eu nu, şefu’, îl asigură Nistor degrabă.
- Voi să fiţi mulţumiţi că nu vă confruntaţi cu astfel de probleme, mai zise Lucian.
Ceilalţi doi nu adăugară nimic; „şeful” avea dreptate...
Fiecare dintre cei trei prieteni îşi alese câte zece candidaţi, pentru care trebuia să alcătuiască câte cinci teste dificile cu cât mai multe subiecte, iar ei înşişi se vor ocupa de cei zece aleşi de ei, fără a-i vedea până la rezultatul final, căci testele alcătuite de ei le vor fi transmise candidaţilor prin intermediul computerelor, iar candidaţii vor rezolva testele tot pe computer. Cei trei tineri colegi examinatori, care constituiau baza echipajului, vor urmări modul de rezolvare a testelor de către concurenţi tot prin intermediul computerelor şi tot în acest fel le vor transmite nota lor pentru rezolvarea testelor. De asemenea şi computerul va aprecia modul de rezolvare a testelor de către candidaţi, acordând şi el o notă, iar după terminarea celor cinci teste, se va decide cine vor fi cei patru care vor rămâne în echipaj şi le vor deveni colegi celor trei în importanta misiune, deci cei mai buni, sau altfel spus, cei care vor obţine cele mai bune rezultate şi implicit, note. Cele cinci teste urmau a fi date în cursul a cinci zile, câte unul pe zi, astfel încât marţi, 05.06.2085, la ora 12.00 fix, să se poată prezenta în biroul directorului cu echipajul complet, după cerinţele domnului director. Şi le rămânea destul timp liber, în care cei trei membri de bază ai echipajului să reuşească să-i cunoască pe cei care le vor fi colegi în misiune şi invers, deci să se cunoască cât mai bine între ei, apoi să le arate noilor veniţi nava albastră „Pacifis” cu care vor călători, să le dea cât mai multe informaţii şi explicaţii în legătură cu misiunea pe care o aveau de îndeplinit.
Printre candidaţii aleşi de Lucian, şapte fete şi trei băieţi, nu întâmplător se afla şi Stancu Laura Lia, acea domnişoară psihiatru înaltă, cu părul negru lung, cu doi ochi albaştri mici, tare vioi, ca două picături de apă dintr-un izvor limpede, două mici perle albastre sau două boabe de rouă, acea domnişoară pe care o cunoscuse întâmplător, dar îl respinsese categoric de fiecare dată şi ţinea tare mult ca ea să-i devină colegă; totuşi, îi alcătui teste foarte dificile, căci era convins că ea va reuşi să le treacă. Oricum, era mulţumit că ea fusese recomandată chiar şi de către computer ca fiind potrivită pentru această misiune.
Alex îşi alesese dintre candidaţi pentru testări opt fete şi doi băieţi, iar Nistor – cinci fete şi cinci băieţi.
Privirea lui Lucian rămăsese din nou fixată asupra fotografiei domnişoarei, în timp ce un zâmbet suav îi înflori în colţul gurii sale senzuale, închipuindu-şi cum ar fi ca ea să-i devină colegă pentru următorii 13 ani. Ceilalţi doi observară privirea rătăcită a colegului lor şi se înghionteau, făcându-şi semne al căror înţeles le era cunoscut doar lor.
- Ia vezi la ce se holbează aşa, îi şopti Alex lui Nistor, iar lunganului, având avantajul înălţimii, nu-i fu greu să tragă cu coada ochiului.
- Vai, şefu’, te-am prins! Să nu-mi zici că asta-i domnişoara psihiatru despre care ne vorbeai într-un timp de ne ameţisei. Ţi-a picat cu tronc!
- Hmm?! tresări încurcat Lucian. Ce-ţi bagi nasul în fişele mele? Vezi-ţi de ale tale, ai destule!
- E-ndrăgostit şi tipa asta nici măcar nu-l bagă-n seamă, comentă amuzat lunganul, adresându-i-se lui Alex.
- Măi, vrei să taci odată?! privi Lucian în sus, spre Nistor, încruntându-se.
- Bine, tace, îl asigură însă Alex, adăugând: Da’ pot s-o văd şi eu pe tipa respectivă?
- Nu! se împotrivi categoric Lucian.
- Nu fi rău! Ce-i atât de secret? insistă Alex.
Lucian oftă, însă cedă în faţa insistenţelor prietenilor săi. Cei doi priviră atenţi fotografia.
- Frumoasă tipă pentru un psihiatru, nu-i aşa? comentă Nistor.
- Brunetă, ochi albaştri... Extra! aprecie Alex admirativ, adăugând: Dar eu n-aş vrea s-o ştiu prietena mea.
- De ce?! se miră Lucian.
- Cum, de ce?! E psihiatru; asta spune tot, nu?! explică scurt Alex.
- Aş; la treabă! N-avem prea mult timp, nu răspunse Lucian provocării.
În timp ce ei trei lucrau de zor la alcătuirea testelor, instructorul lor şef se deplasă la fiecare dintre cei treizeci de candidaţi, pentru a afla dacă sunt de acord să participe la concursul organizat pentru ocuparea celor patru posturi libere şi să dea cele cinci teste, primul test fiind programat chiar în dimineaţa zilei următoare. Domnul Manea ţinea să facă chiar el personal această verificare, deşi candidaţii fuseseră deja anunţaţi detaliat prin intermediul computerelor şi puteau transmite refuzul lor tot în acest mod, în caz că nu ar fi de acord să candideze în vederea devenirii de membru al echipajului pentru importanta misiune.
Seara, destul de târziu, cei trei prieteni şi colegi reuşiseră să sfârşească de alcătuit o parte din subiectele testelor, cel puţin pe cele din ziua următoare. Când sosi domnul Eugen Manea la bordul navei albastre, îşi găsi elevii încă lucrând de zor. Dânsul venise să le comunice elevilor săi faptul că toţi cei treizeci de candidaţi aleşi de ei acceptaseră să dea aceste probe.
- Tot aici sunteţi, băieţi?
- Unde altundeva, dom’ profesor?! replică Alex.
- Cum, măi, voi nu mai aveţi casă, masă; v-aţi mutat cumva aici, la Institut, în nava asta? glumi domnul Manea.
- Nu, dom’ profesor, negă Nistor, el şi Alex zâmbind, doar Lucian se încruntă uşor; ştia el de ce... Avem şi casă şi masă, dar mai avem de lucru, explică lunganul, mestecând de zor chewing-gum.
- Cum aşa, n-aţi terminat? rosti grav instructorul.
- Ba, pentru mâine, da, replică Lucian. Poate puţin şi pentru următorul test, cel de poimâine.
- Ia daţi-mi foile, să verific ce-aţi făcut! le ceru instructorul.
Cei trei îi înmânară foile cu subiectele întocmite de ei, iar domnul Manea începu să le cerceteze. Între timp, nici ei nu stăteau degeaba; continuau cu alcătuirea subiectelor următoare. După un timp, Eugen Manea îşi ridică privirea iscoditoare de pe foile respective, semn că-şi încheiase verificarea.
- Verdictul dumneavoastră, îl invită Alex să-şi spună părerea.
- Da, e bine, declară domnul Manea. Îmi place! Se pare că aţi înţeles faptul că testele trebuie să fie dificile, nu uşoare. Sigur; e perfect! Ţineţi-o tot aşa şi-i veţi găsi pe cei mai potriviţi pentru a vă deveni colegi, adică pe cei mai buni.
- Şi dumneavoastră ce-aţi rezolvat? se arătă Nistor curios.
- Până acum, mai multe, dar în legătură cu tinerii candidaţi... Norocul vostru; toţi cei treizeci au fost de acord să ia parte la testări, au acceptat provocarea, le aduse domnul Eugen Manea la cunoştinţă.
- Ce bine! aprecie Alex, toţi trei răsuflând uşuraţi după aflarea acestui amănunt, căci doar lucraseră cu greu întreaga zi la alcătuirea testelor.
Erau mulţumiţi că nu se vedeau nevoiţi să renunţe la nici unul dintre testele întocmite de ei, deci, nu munciseră degeaba toată ziua.
- Şi... mama?! se interesă timid Lucian.
- N-am avut ocazia s-o întâlnesc, deci, n-am vorbit cu dânsa, recunoscu domnul Manea.
- Poate-i mai bine, şopti Lucian trist, îngândurat.
- Acum, hai, gata, încetaţi-vă activitatea şi duceţi-vă pe la casele voastre, să vă odihniţi! Dimineaţă trebuie să fiţi aici devreme, pentru întâiul test, le spuse profesorul.
- Bine, de acord, acceptară băieţii şi începură să strângă, să lase totul în ordine pentru ziua următoare, pregătindu-se în acelaşi timp de plecare.
Cel ce părăsi însă primul puntea principală a navei albastre era domnul profesor Manea, pe care tinerii îl salutară înainte ca dânsul să fi plecat. Apoi, convinşi că totul era bine pus la punct, plecară doi dintre cei trei băieţi: Alex şi Nistor, Lucian rămânând ultimul. Nistor ar fi preferat să treacă pe la familia Cristescu, s-o mai vadă pe Adela, dar era cam târziu pentru o asemenea vizită, deci, cei doi colegi se urcară împreună într-un taxi, care porni degrabă spre oraş... Băieţii locuiau în aceeaşi zonă, destul de aproape unul de celălalt; se putea afirma, fără a se greşi cu ceva, că erau vecini.
Rămas singur pe puntea principală a navei albastre, Lucian nu mai întocmea subiecte pentru testele celor zece candidaţi de care se ocupa el. Nu intenţiona deloc să plece spre casă. Pentru el, opţiunea era clară: Rămânea la Institut! Îi era mai greu să hotărască dacă să rămână în nava lui, să doarmă în rezerva ce-i revenea lui, cea cu iniţialele E.L., sau să-l deranjeze pe director din nou, solicitându-i camera aceea mică...
Deocamdată, stăruia cu privirea asupra fotografiei din fişa personală a domnişoarei psihiatru Stancu; de abia aştepta să o întâlnească. Dorea să afle cum va reacţiona ea când va afla despre el că este unul dintre membrii de bază ai echipajului. Oare acest amănunt o va determina să-şi modifice atitudinea ostilă faţă de el? Oare acum i-ar accepta prietenia? Şi ce s-ar întâmpla dacă s-ar arăta dispusă să-l accepte, dar n-ar fi selecţionată pentru echipaj; deci, ar rămâne acasă? Aceste gânduri îl frământau în acel moment şi astfel îl găsi directorul, când dânsul sosise pe puntea principală a navei albastre. Lucian nici nu-l observase, atât era de absorbit de gândurile sale, cât şi de chipul plăcut al tinerei domnişoare...
- Tot aici eşti, Luci?! îl trezi glasul directorului.
- Dom’ director... tresări Lucian, grăbindu-se să ascundă fotografia. Mă scuzaţi, n-am observat când aţi sosit.
- Lasă asta! De ce n-ai plecat cu colegii tăi?
- Eu, acasă?! Nu prea, dom’ director! Nu atâta timp cât mama e încă împotrivă. Cred că pentru următoarea perioadă, am rămas fără casă, până vom pleca în misiune; n-o să mai cunosc semnificaţia cuvântului „acasă”.
- Nu procedezi corect.
- Tot eu, domnule?! se miră Lucian.
- Tu, bineînţeles. Vei pleca, pentru următorii cel puţin 13 ani... Ar trebui ca măcar în această perioadă scurtă care a rămas până la plecare, cel puţin în fiecare seară, să fii acasă, împreună cu părinţii tăi. Nu-i lipsi de prezenţa ta!
- La ce bun?! se împotrivi Lucian. Să aud tot felul de reproşuri? Să-mi repete neîncetat că nu e de acord cu plecarea asta, că nu-mi permite să particip la misiune, sau alte lucruri asemănătoare?! Mă scuzaţi, dar nu vreau să am parte de certuri inutile de acest gen în fiecare seară, dacă ei nu vor să înţeleagă şi să aprobe decizia mea.
- Cred că nu le-ai explicat îndeajuns, sau n-ai fost destul de convingător, presupuse directorul.
- Şi dumneavoastră ce-aţi rezolvat; aţi reuşit să fiţi mai convingător decât mine?! Nu vă miraţi; am aflat că aţi vorbit cu mama. Mi-a spus dom’ profesor.
- Aşa, deci: Eugen mă trădează, constată directorul. Şi ce ţi-a spus, de fapt?
- Mai nimic; nu ştia cum a decurs discuţia.
- A fost destul de dură. Într-adevăr, mama ta este foarte pornită împotrivă, dar dacă tu nu vrei să te retragi de bună-voie, nu are ce face. Nu are autoritate.
- Să mă retrag?! Nici gând, dom’ director! De ce credeţi că stau pe aici?
- Off... Nu-i bine. Nu-mi plac astfel de probleme, dar eram conştient că se puteau ivi. De ce oare tocmai în cazul tău?! Nu ştiu cum să le rezolvăm, dar trebuie să găsim o soluţie rezonabilă.
- Rezonabil ar fi ca mama să cedeze şi să accepte realitatea. I-am spus clar: Până atunci nu mă va vedea pe acasă. Iar dacă se va încăpăţâna să se împotrivească, tot ea va fi în pierdere; nu renunţ la misiune!
- Îmi place că eşti hotărât, dar ar fi fost de preferat să nu existe astfel de incidente neplăcute. Uite, am să-ţi respect hotărârea, dar spune-mi ce intenţionezi să faci; acum, în seara asta...
- Păi, dom’ director, rămân aici; dorm în rezerva mea din navă. E mai bine decât să hoinăresc aiurea pe străzi, oricât de cald şi de plăcut ar fi afară.
- Off... Nu, dragule! De ce să rămâi aici de acum?! Vei sta cel puţin 13 ani în rezerva ta, aşa că... Deşi ştiu că n-ar trebui, uite cum o să facem: Am să te găzduiesc din nou. Haide, camera te aşteaptă! Ţi-o pun în întregime la dispoziţie, deşi e micuţă. Sau preferi apartamentul meu? Spune-mi cum doreşti şi facem rapid schimbul: Ocup eu camera, iar tu apartamentul.
- Nu, dom’ director, nu vreau să abuzez de amabilitatea dumneavoastră, refuză Lucian. Camera aceea e suficientă.
- Luci, încă n-ai înţeles că nu abuzezi de nimic? îi zâmbi directorul, punându-şi prieteneşte braţul peste umărul preferatului. Fii tare şi ai să vezi cum se va rezolva cu bine totul! îl sfătui dânsul. Neplăcerile vor rămâne în urmă; sunt trecătoare...
- Sper să aveţi dreptate, replică băiatul, încă trist.
- Hai, la odihnă! îl îndemnă directorul.
- Sigur nu vă deranjez cu nimic?! La nevoie, pot rămâne şi aici. E destul de confortabil.
- Taci, nu mă supăra! îi spuse calm directorul, adăugând: Şi înainte de a ieşi, arată-mi, te rog, ce ascundeai când am sosit?
- Ah, nimic... rosti Lucian încurcat.
- Şi în ce constă acest nimic?! insistă directorul. Hai, lasă secretele! Mie-mi poţi spune, doar mă poţi considera prietenul tău... Sau nu?!
- Eu... se codi Lucian, însă în cele din urmă scoase fotografia domnişoarei psihiatru la iveală.
- Ah, şopti directorul a lămurire, după ce zări chipul plăcut al domnişoarei. Ea-i problema?! Şi ce-i cu ea?
- Se află printre cei treizeci de candidaţi, dar nu e sigur că-mi va deveni colegă. Nu ştiu, însă sper că se va descurca.
- Şi... Ai vrea să fii foarte sigur de acest amănunt?
- Recunosc, mi-ar face plăcere.
- Dacă-ţi doreşti atât de mult ca ea să-ţi fie colegă, se poate aranja, nu-i deloc dificil sau imposibil.
- Ce vreţi să spuneţi?
- Luci, sunt totuşi directorul... La nevoie, pot interveni, mai ales în favoarea ta; nu-mi refuză nimeni câte un mic serviciu. Doar o vorbă şi te asigur că treaba e ca şi aranjată.
- Nu, dom’ director! se împotrivi Lucian. Vreau şi mi-ar face plăcere să-mi devină colegă, dar sunt convins că e capabilă să obţină şi singură, în mod cinstit, un loc în echipaj. Asta-mi doresc cel mai mult.
- Bine, nu te contrazic. Dacă nu vrei, n-am să mă amestec. Deşi, pentru tine, aş fi fost dispus să intervin. Promit însă că n-o să mă implic. Deci, fără aranjamente!
- Sigur, dom’ director?!
- Pui la îndoială cuvântul meu?
- Nu! îl asigură Lucian.
- Bun; atunci, hai, la culcare! Mâine e o zi destul de încărcată.
Spunând acestea, amândoi porniră spre ieşirea din nava albastră. Lucian habar n-avea că omul acela plăcut de lângă el, directorul Institutului, o persoană pe care o admira tare mult, era, de fapt, tatăl lui...