După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
Teoria inocenței (fragment)
- Detalii
- Scris de: Florentina Pandelea
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
De câteva minute tot încerc să îmi rup imaginea lui Hunter din minte, să mă pot odihni în linişte. Mă bântuie expresia ce a avut-o cu puţin timp în urmă când i-am spus mamei că eu şi Robbert am decis că ne-am grăbit în relaţie. Avea pe chip un zâmbet de triumf care a durat doar o secundă, atât a fost nevoie să îi observ mimica. Nu ştiu de ce ar fi încântat, nu e ca şi cum aş fi disponibilă pentru el sau că i-ar plăcea de mine. Se observă de la o poştă că nu mă suportă. Chipul lui perfect, alături de acea aroganță şi zâmbetul zeflemitor îmi e proiectat în creier şi nu mă lasă să dorm. Am dat telefonul de pe silențios în speranţa că o să mă sune Paul, dar tot nu i-am dat drumul din mână. Nu credeam că o să îmi placă acest joc stupid.
Cobor din pat cu gândul că un pahar de lapte mi-ar rezolva toate problemele şi păşesc cât mai subtil pe holul ce nu îmi mai aparţine. Camera lui Hunter fiind vis a vis de a mea. Ajunsă la baza scărilor îi aud pe cei mai frumoşi îndrăgostiţi chicotind. Mă furişez pe lângă perete şi trag cu ochiul în living unde ei încearcă să se uite la un film din anii '60. Mama e întinsă pe canapea, iar la celălalt capăt stă Hugh care îi masează picioare obosite în urma muncii extenuante din bucătărie.
— Când crezi că o să îi pot spune că eu sunt tatăl ei? aud chiar când îmi îndrept atenţia către bucătărie.
Inima sare peste o bătaie şi îmi pun mâna la gură să nu las icnetul de surprindere şi durere să iasă divulgându-mi prezența. Mă rezem de perete şi încerc să respir, să mă liniştesc şi să ascult restul conversaţiei. Poate mi s-a părut. Poate nici nu e vorba de mine.
— Ai răbdare, Hugh. Nu poţi intra în viaţa ei după 18 ani şi să te prezinţi drept tatăl ei. Sophie are o părere, să îi spunem mai specială despre rolul de tata ce a chiulit din viaţa ei. Am mai purtat discuţia asta şi de fiecare dată ajungem la aceeaşi concluzie. Las-o să te cunoască. Dărâmă-i zidurile, cucereşte-i inima şi abia apoi vei putea să îi mărturiseşti adevărul. Sophie e dificilă... un oftat îi scapă mamei printre buze şi se ridică luând în braţe pe cel căruia nu îi mai pot atribui un nume.
— Suntem de doi ani împreună, mai ai răbdare încă puţin. Te cunoaşte, ai intrat în viaţa ei şi ,surprinzător, chiar te-a plăcut. începe să râdă luându-i chipul în palme şi să îl sărute tandru.
Mă întorc spre camera mea fără să văd ce e în jurul meu, fără să mai aud nimic. Nici nu aş putea, vorbele mamei se repetă la infinit în capul meu şi cu greu îmi reţin impulsul de a mă întoarce să îi umplu de reproşuri. Cum m-a putut minţi? Credeam că suntem cele mai bune prietene, cum s-a putut întoarce la el, cel ce a părăsit-o atunci când avea cea mai mare nevoie de el? Mă lovesc cu umărul de ceva şi din obişnuinţă îmi cer scuze, după care îmi continui drumul. Ajunsă în camera mea ştiu ce trebuie să fac. Nu mai pot sta aici, nu sub acelaşi acoperiş cu cel ce mi-a dorit cândva moartea. Nu pot să accept aşa ceva. E prea mult până şi pentru mine. Ciudat e faptul că sunt calmă. Doar mâinile îmi tremură, dar nu mai rău decât în mod normal.
Mă schimb de pijamale şi încep să îmi pun laptopul şi cărţile în rucsac. Uşa camerei se deschide şi îmi ridic privirea o dată cu bagajul care dacă nu îmi trebuia îl lăsăm aici. Hunter mă priveşte din pragul uşii şi sper să nu spună nimic deplasat că nu răspund de orice atac asupra persoanei lui.
— Eşti bine? îşi lasă capul într-o parte şi mijeşte ochii studiindu-mă din cap până în picioare.
— Sigur că da. răspund în timp ce îmi iau telefonul de pe noptieră şi îl bag în buzunar. Dă-te din drum, te rog. Trebuie să plec.
Mă postez în faţa lui şi încep să bat din picior când văd că nu are de gând să se mişte din calea mea. Stă ca un gardian cu mâinile pe lângă corp gata de atac în caz că vreau să evadez.
— Unde pleci la ora asta? E aproape miezul nopţii.
Întârzie să se dea din calea mea şi se pare că e şi pe post de ceas cu pendul.
— Nu e treaba ta. Mişcă-te de bună voie sau o să... râsul lui îmi face sângele să îmi fiarbă în vene şi să lase furia ce încercam să o înăbuş să iasă la suprafaţă.
Păşesc sigură pe mine în faţă şi când îi întâlnesc privirea plină de amuzament şi siguranţa că el deţine puterea îi dau un picior acolo unde toate fetele știm să lovim. Se apleacă în faţă cu mâna pe bijuterii mormăind un " futu-i", iar eu trec grăbită pe lângă el cu un zâmbet triumfător pe chip. Nu ştiu ce a vrut să demonstreze, dar nu îmi place când sunt împiedicată din a face tot ce am în plan.
— Sophie, stai! îl aud în urma mea şi realizez că s-a dus naibi furişatul meu din propria casă.
Va trebui să dau nas în nas cu problema.
Cei doi iubăreţi ajung în hol exact când cobor ultima treaptă, aproape dând nas în nas.
— Scumpo, ce se întâmplă? Unde pleci la ora asta? îngrijorarea i se citeşte atât pe chip cât şi în voce mamei, dar sunt prea jignită că să mai ţin cont de ea.
— Acasă. răspunsul meu nu o mulţumeşte şi încearcă să mă prindă de mână.
— Eşti acasă, puiule. Vorbeşte cu mine. mă imploră neştiind ce se întâmplă cu mine fiind prima dată când mă port ca o nebună cu ea.
Nu ştiu ce se citeşte pe chipul meu, probabil dezgust, că doar asta simt.
— Mamă, te rog, lasă-mă să plec. Nu vreau ca prima noastră ceartă să fie din cauza ta, tată. scot cu greu numele ce nu l-am folosit niciodată, iar dispreţul se poate simţi de la o poştă.
Chipurile lor împietrite îmi dau de înţeles că nu se aşteptau la aşa ceva. Normal, doar s-au ascuns doi ani. Doi nenorociţi ani în care eu mă rugam de ea să iasă şi să cunoască noi persoane, să nu stea singură în casă. Doi ani în care nopţile nu îmi găseam somnul de grijă ei şi a sufletului ei supus atâtor pedepse. Doi ani în care nu înţelegeam de ce e oarecum încântată că nu mai stau acasă. Ani în care ea era fericită alături de cel mai nenorocit om din lume care nu merită nici măcar o privire din partea noastră.
— Hunter, nu o lăsa singură! aud cum îi ordonă soldăţelului în momentul în care trântesc uşa în urma mea.
Ies pe alea liniştită şi pornesc grăbită spre locul în care sper să mă simt în siguranţă. Îi aud paşii în urma mea şi înjur în barbă. Nu îl vreau lângă mine. De ce dracu' l-a trimis după mine? Nu a observat nimeni că nici măcar nu mă suportă. Vreau şi eu un moment de linişte, dar nu îl primesc, că mai nou am bodyguard. Picuri reci de apă mă lovesc mai întâi destul de rar apoi din ce în ce mai des până când nu mai rămâne centimetru de spaţiu între picăturile de ploaie.
— Grozav! țip furioasă şi mă aşez în fund în mijlocul trotuarului.
Nu mai pot şi nu mai vreau. De ce el? De ce acum? Sunt luată pe sus şi pusă pe un umăr ca pe un sac de cartofi.
— Dă-mi drumul santinelă! M-auzi? Lasă-mă jos, imediat! dau din mâini şi din picioare şi îl lovesc cu pumnii în spate cât de tare pot, dar parcă aş lovi un sac de box, căci nu spune nici pâs. Înteţeşte strânsoarea în jurul taliei şi merge cu acelaşi pas constant pe drumul înapoi. Dau mai tare din mâini şi din picioare, dar fără nici un rezultat, ca şi cum lovesc în gol. Ce naiba, e nesimţit?
— Nu mă mai întorc acolo! Te rog, lasă-mă să plec. Nu mă duce în aceeaşi casă cu el... îngaim când forţa mi se sfârşeşte şi nu găsesc o altă soluţie.
Prefer să mă milogesc de el decât să mă întorc acolo. Nu mai intru în acea casă dacă el e acolo. Nu e îndeajuns spaţiu între noi. Deschide portiera unei maşini şi mă aruncă în silă pe scaunul din dreapta. Până mă dezmeticesc şi înţeleg ce se întâmplă se urcă în maşină şi porneşte. Nu mă aşteptam la asta.
— Unde vrei să ajungi? întreabă fără să mă privească.
Vocea îi e joasă şi rece, mai rece decât de obicei.
— La cămin. Uite, Hunter, mulţumesc, cred. îşi întoarce privirea spre mine şi rămân blocată în ochii lui în care parcă că a pornit furtuna mării.
— Dacă nu te-ai fi purtat ca o nebună, m-ai fi auzit. Dar ce pretenţii să am de la un copil? întreabă că pentru el şi îşi trece nervos mâna prin părul ud în timp ce privirea îi coboară peste trupul meu.
Realizez că hainele îmi sunt lipite pe corp din cauza ploii şi îmi înfăşor braţele în jurul sânilor, moment în care un zâmbet flegmatic îi apare pe chip ca răspuns gestului meu. Mă întorc spre geam şi privesc cu picăturile de ploaie ce lovesc sticla după care coboară într-o viteză interzisă dispărând. Îmi strâng rucsacul la piept când văd porţile campusului şi mă pregătesc să îmi iau zborul din cutia de tablă ce e pare neîncăpătoare. Simt că aerul începe să dispară şi o căldură îmi îmbracă întreg organismul, iar raţiunea mea e prea obosită să îmi transmită adevărata natură a stării mele. Nu apucă oprească motorul că eu deschid portiera şi cobor în grab luându-mi o pauză două secunde să respir înainte să fug în locşorul sufletului meu. Acasă.
În dreptul uşii căminului îl aud coborând din maşină şi încerc să mă grăbesc să intru, dar nenorocita de cartelă zici că s-a ascuns când mi-a simţit zbuciumul sufletului. În dreptul ochilor îmi apare cheia spre libertate şi un suspin îmi gâdilă ceafa.
— Ai uitat asta în maşină.
Înseamnă că nu a venit pentru mine. Ce bine!
— Mulţumesc, şoptesc şi îi iau cartela din mână deschizând uşa clădirii.
Căldura dinăuntru îmi îngheaţă sângele în vene simţind hainele atât de reci pe mine şi încerc să merg cât mai repede pe scări până la etajul trei. La naiba, nu puteam să stau la parter? În faţa camerei mele cheia îmi scapă din mână, dar când vreau să o adun de pe jos Hunter mi-o oferă privindu-mă furios cu maxilarul încleştat.
— De ce mai eşti aici? Nu e duci să îi dai raportul şefului tău? nu voiam să fiu atât de rea, dar trebuie să îl fac cumva să plece.
Renunţă să îmi dea cheia şi deschide singur uşa împingându-mă în cameră. Fața îi e împietrită şi furia mocneşte în el. Îşi încleştează şi descleştează pumnii încercând să îşi înfrâneze reacţiile, iar ochii mă privesc atât de ciudat încât mi se tăie respiraţia şi mă dau doi paşi în spate lovindu-mă de uşa băii. Clipeşte de câteva ori când îmi vede reacţia, dar nu apuc să aflu continuarea că mă ascund în baie. Încui repede şi încep să mă dezbrac mecanic în timp ce dau drumul la apă să curgă.
Intru sub jetul de apă fierbinte şi îmi proptesc fruntea de geamul rece încercând să îmi găsesc echilibrul ce îl aveam cu câteva clipe în urmă. Dar cum aş putea aduce înapoi acea normalitate? Acum îl cunosc pe el, cel ce ar trebui să îmi fie tată, care spera să îl şi numesc aşa cândva. Cum aş putea să fac una ca asta? De ce acum? Întreaga copilărie mi l-am dorit aproape, să alerg cu tatăl meu în parc, să mă înveţe să merg pe bicicletă, să îmi împletească stângaci codiţele, să mă îndrume cum să îmi înfrunt temerile, să îi sar în braţe şi să îmi spună "prinţesa tatei" aşa cum vedeam zilnic în parc la alte fetiţe. Să o ţină pe mama de mână în timp ce eu adun floricele şi alerg după fluturaşi. Să o sărute drăgăstos în timp ce cu mine în cârcă să ne plimbăm prin piaţa aglomerată. Să îmi curețe juliturile din genunchi atunci când picam cu rolele. Să fie lângă mine şi mama, fir-ar să fie! Să ne fie sprijin şi să ne îmbrace cu iubire aşa cum am văzut în filme şi cum am citit în cărţi. Am învăţat să îl urăsc când am înţeles adevărul din spatele vorbelor mamei mele. Să înţeleg modul simplu în care el i-a cerut să scape de sarcină a avut un şoc asupra mea. Un avort, de atât avea nevoie să îi fie simplă viaţa. De ce l-aş vrea acum în viaţa mea pe cel ce mi-a dorit moartea înainte să mă cunoască, înainte să mă nasc? De ce mă vrea în viaţa lui acum?
Cad în fund şi las apa să îmi spele rănile ce mi s-au deschis mai larg ca niciodată. Închid ochi şi trag aer în piept. Încerc să respir, dar toată mişcarea plămânilor mei e în zadar că oxigenul evită să mi-i umple. Întreg corpul îmi tremură şi îmi e frig deşi simt apa fierbinte biciuindu-mi pielea. Aerul e prea puţin, inima îmi bate cu un ritm nebunesc şi încerc să deschid uşa cabinei de duş. Întind mâna şi vreau să mă ridic măcar în genunchi, dar mişcarea îmi provoacă o durere mistuitoare în tâmple, iar ameţeala ce îmi aruncă fierea în gât îmi distruge curajul prelingându-mă de-a lungul duşului. Uşa se deschide şi ca prin ceaţă îl disting intrând după mine, luându-mă în braţe. Mă scoate afară în aerul rece şi încep să respir cu o foame zgrobitoare, gâtul usturându-mă de forţa cu care oxigenul aduce viaţa înapoi la mine. Închid ochii epuizată dorindu-mi să adorm şi să mă trezesc din tot acest coşmar.
— Fetiţo, deschide ochii. Uită-te la mine, te rog. şoapta speriată îmi trezeşte o parte din minte şi privesc bărbatul speriat din faţa mea.
Sclipirile de argint ale ochilor lui îmi măreşte golul din stomac când realizez că datorită lui sunt în viaţă. Broboanele de sudoare de pe frunte şi încruntătura dintre sprâncene sunt semnele îngrijorării.
— Am crezut că vrei să îţi faci rău, că... închide ochii şi îşi încleştează maxilarul ca şi cum l-ar durea ceva. Am intrat la timp să te văd aproape leşinată. Ce se întâmplă cu tine, Sophie? îşi propteşte fruntea de-a mea şi oftează respirând uşurat.
— Nu ştiu. Mulţumesc, Hunter. Mi-ai salvat viaţa. şoptesc ruşinată şi privesc oriunde numai la el nu.
Se întinde să ia halatul de baie să îmi îmbrace trupul golaș şi un proposop care mi-l înfăşoară în jurul capului. Mă ia în braţe şi când vreau să ripostez îmi aruncă o privire care îmi alungă toate cuvintele spunându-mi să mă las în grija lui. Mă aşează în pat şi mă înveleşte. Se întoarce spre baie, dar spaima se întoarce în coşul pieprului acaparăndu-mi simţurile.
— Nu mă lăsa singură, te rog. spun cu lacrimi în ochi şi cu tremur în voce, înspăimântată de posibilitatea că iar o să mi se facă rău.
— Gândeşte-te la cea mai frumoasă amintire a ta şi înainte să ieşi din acel moment eu voi fi lângă tine. Promit. mă strânge de mână şi pleacă.
Închid ochii şi ştiu că cea mai frumoasă amintire a mea e cea lângă Mathias, dar înainte să mă întorc în timp vocea dulce care îmi provoacă fiori în tot corpul îmi răsună stăpâna în minte.
"— Nu vreau să schimbi ceva la tine. Habar nu ai cât eşti de minunată! Doar cu un simplu cuvânt mă ajuţi, iubito. Tu eşti remediul meu pentru fericire. Tu, aşa pură şi inocenţă!" Eu cu un simplu cuvânt îl ajut, iar el prin vorbele minunate îmi aduce liniştea şi echilibrul de care am nevoie să mă pot pierde în lumea viselor."