Puiul de căprioară

De multe ori, duminică după- amiază, vara, Valer și Pavel pornesc spre pădure, în căutarea de ciuperci, gălbiori  sau hribe, mai ales după câte o ploaie  călduță, ce stâmpăra pământul. Cunoșteau  locurile  dosite de pașii oilor și vacilor și nu veneau cu mâna goală, niciodată…
Porneau amândoi, treceau prin poiana ce se întindea  deasupra locului semănat cu mălai  și ajungeau pe cărarea lată, bătucită de roțile carelor încărcate cu lemne.
Nimeni nu cunoștea mai bine pădurea decât ei și …Ursu, câinele ciobănesc, paznicul oilor lor, care îi însoțea.
Cunoșteau cărările  și stiau de unde să aducă ciuperci, de ce mai multe ori, în mânecile înnodate ale bluzelor pe care le dezbrăcau.
Azi au  ajuns  mai departe ca de obicei, într- o poieniță cu iarbă necosită, verde, prin care câteva urme de pași săriți se vedeau ici- colo.
Pășesc spre ele și ajung spre acel ceva, spre pata  maronie, care le atrăgea atenția, mișcându- se și scâncind, parcă. În culcușul din iarbă, un pui de căprioară, mic, care nu părea să aibă mai mult de căteva ceasuri…De ce era acolo singur? Era sănătos sau bolnav?

Cine - și mai punea  asemenea întrebări?
Cu bucurie de copil, pe chip și în privire, cei doi băieți îl înfășoară în bluza de trening, uită de ciuperci și pornesc cu el în brațe pe cărarea de întoarcere spre casă.
Aveau în brațe o jucărie. Una vie, gingașă, nevinovată, pe care dacă ar fi lăsat- o acolo, ar fi căzut în gura oricărei sălbăticiuni.
Ce ușor l- a simțit căinele turmei de oi, de mai la vale! Doar stăpânul l- a putut ține în loc, să nu- i rupă în colții fioroși . Și Ursu, prietenul lor credincios…
Deci, fără întrebări sau răspunsuri, fără explicații  sau intenții ascunse, așa a crescut puiul, la casa băieților, în cușca pe care cei doi i- au construit- o, din cea veche, în care înainte țineau găinile. I-au făcut culcuș de fân proaspăt și îl hrăneau cu biberonul , cu lapte muls de la Joiana. Și, dacă nu aveau, îi aduceau din vecini, de la lelea Anuță. Mai mult, bunica  se ocupa de el, că dânsa nu pleca de acasă.
Puiul devenise bucuria copiilor de pe uliță, cei care îl priveau prin gard, dimineța, când treceau, spre școală. Și el era un fel de copil, iubit de toți cei din jur și creștea cu ei alături.
Îl răsfățau ,cu frunze de răchită, aduse numai pentru el, de la marginea pârăului, din vale. Grăunțele și fânul  sau iarba îi umpleau halăul  iar mângâierile pe frunte aveau  darul să- l îmblânzească. Așa era, oare?.
-Mamă, puiul  are în cap ceva tare! Două cucuie! Cred ca s a lovit cu ceva….! spune Neluțu, băiatul mai mic.
Bunica îl aude și începe să râdă ,apoi îi raspunde:
-Acestea sunt viitoarea lui podoabă, de care va trebui să vă feriți, de acum înainte!
Ele îi vor încununa fruntea .E un fel de ,,boală’’,care  se ia…râde  bunica.
Da, bunica avea dreptate. Cucuiele  i- au crescut și parcă nu- i mai veneau  bine, deloc.
Nici măcar atunci când l- a atacat, pe nepregătite, pe colegul copiilor , venit  în vizită. În curtea casei…l- a așteptat după poartă. Sau, când  i- a înfipt cornul în piciorul stăpânului, făcându-i o rană adâncă.
Deja, avea momente când nu mai cunoștea pe nimeni și nimic. Nu înțelegeai cauza. Privirea i se tulbura, ochii i se încețoșau, apleca capul, pregătea cornițele și pornea  ca glonțul…
Toate acestea erau un semn…Nu, nu era doar perioda  lui de împerechere! Nu doar atunci lovea, fără ca cineva să-i poată  sta înainte… Lovea  fără cruțare.
Era semn că sălbăticiunea e  sălbăticiune, ca legile naturii sunt făcute ca să fie respectate iar încălcarea lor sau schimbarea acestora, îi poate costa prea mult, pe oameni!
A uitat- o chiar și pe bunica care l –a  hrănit cu biberonul. L-a crescut ca pe un copil! Îi cunoștea și pașii și vocea.
L-a atacat și pe copilul de trei ani, al vecinului. Ce spaimă!
Cu o răutate neașteptată, cerbul de acum  se năpustea mereu asupra femeii. Era mare iar roșirea ochilor lui era un semn.
I se citea dorul de pădure  în privire, îl chema sălbăticia, iar el nu o mai schimba cu nimic altceva. Ce să- l mai țină aici ? Uitase totul. Nu mai era un pui iar captivitatea îl strângea. Era cerb, era adult și dorea libertatea!
L-au ocolit apoi, ca pe cel mai nepăsător prieten, sau poate, cel mai mare dușman. Era singura soluție. N- aveau ce să- i ceară și nici ei n- aveau  ce să-i mai dea. Mai mult decât sufletul? Mai mult decât grija și dragostea lor?
Da, LIBERTATEA! Asta cerea cerbul, deși el nu știa ce- l așteaptă ,dincolo de ea.
Dar au înțeles  repede. I- au deschis portița  de la grădină ,spre  marginea pădurii  și l- au lăsat să plece. L-au privit din urmă. Se bucură sau  se sperie de libertate? Va ști ce să facă cu ea! S –ar mai fi întors, oare? O privire înapoi  și restul…înainte!
Ei  ar fi dorit ca el să se întoarcă, după o vreme. Numai că, din lumea de unde venea  acum, nu copil, ci adult ar fi adus atâtea…
Aici i -au rămas doar pozele ,amintirea, fericirea de copil, când se hrănea cu laptele din biberon, cumpărat uneori. Din sticla lui…
Mângăierile  lor le- a uitat. Parca l- au întărâtat  să împungă…Nimeni nu înțelegea!
A rămas aici amintirea atacului  asupra celor care l- au crescut și iubit. I- a atacat, ca pe niște dușmani…A uitat binele ce I l- au facut. Dar, a rămas învățătura dovedită  că ,,Ceea ce D zeu a lasat ,după legile lui, omul să nu încerce să le schimbe!’’
Doar faptele ! Faptele bune! Ele să rămână prinse în rama timpului  din viața aceasta trecătoare…!