7 ani în Israel

Fiecare dintre noi are o „poveste” despre cum a ajuns să lucreze în altă țară. Asta din cauza lipsei locurilor de muncă din România. Mulți români plecați de ani de zile din ţară, nu au reușit să se mai întoarcă, deși poate și-au dorit acest lucru. Multe femei au fost nevoite să-și caute un loc de muncă în Europa în ţări ca Spania, Italia, Franța, Anglia, Germania sau chiar în Orientul Apropiat, în Israel. În primul rând, nu cred că povestea mea este atât de fantastică dar consider că este încă o poveste a unui om care a crezut că poate mai mult decât spuneau cei din jur. În jurul meu auzeam persoane, chiar din familie, prieteni, care spuneau: „Cam atât o să faci, cam asta e de tine!” și niciodată nu am vrut să cred acest lucru. Am fost și sunt destul de încăpățânată de felul meu și am zis: „Nu, eu pot mai mult, eu vreau mai mult!” și îmi doream foarte mult să scap de sărăcie. Motivația mea din spate nu a fost una măreață, nu! Nu mai vroiam să fiu săracă, punct! Vroiam să câștig bani, să pot să trăiesc mai bine, pentru  că mama îmi spunea mereu: „Noi nu avem bani. Banii se câștigă greu.Banii nu pică din cer.” și tot felul de expresii de genul ăsta care mă apăsau şi care îmi transmiteau că este foarte greu să ai succes. Nu. Nu este
complicat să ai succes.

Frica aceasta m-a ținut pe loc foarte mulți ani. E o frică peste care din fericire am trecut. Deci toți avem frică. E mult de lucru, sunt multe sacrificii, e adevărat, dar este posibil pentru oricine și, din acest motiv, consider că educația are un rol foarte important. De ce scriu această carte? Pentru că doresc să împart și cu alții, cum s-a întâmplat cu mine, cu noi toţi cei care am ales drumul străinătăţii. Imediat după decembrie 1989, am cochetat cu ideia de „a pleca puţin” peste hotare, însă am aşteptat să aud de la cei ce se întorceau, ce povestesc şi cum se prezintă. Dorinţa mea de plecare a fost alimentată mai mult de curiozitate, de nou, şi nu în ultimul rând de dorinţa de bunăstare. În august  1997, după lungi şi grele aşteptări şi insistenţe,deoarece eram considerată prea tânără şi fără experienţă, am reuşit să plec în Israel. Era prima mea ieşire din ţară, prima mea călătorie cu avionul, prima dată când plecam de lângă mama. În acea vreme, trebuie să vă spun că eram necăsătorită, aveam propriul meu apartament (dăruit de mama deoarece imediat după „revoluţie” ea s-a retras la ţară la casa părinţilor ei, iar apartamentul ei din Iaşi mi l-a dăruit cu acte de vânzare – cumpărare, evident doar formal), şi propria mea firmă de confecţii textile. Mama mă întreba de ce vreau să plec, când am tot ce-mi trebuie, iar eu spuneam că vreau să-mi cumpăr singură propriul apartament, să mi-l mobilez nou şi modern, sămi fac propriul meu atelier de croitorie. Visul meu cu atelierul de croitorie a luat naştere după ce am citit cartea „La paradisul femeilor” de Emil Zola. Denise, o croitoreasă aparent neînsemnată, delicată, mică şi invizibilă, reuşeşte prin hotărârea, moralitatea, bunătatea, hărnicia şi virtutea sa, să se evidenţieze cucerind inima patronului său, Octave Mouret. Gândiţi-vă că am citit cartea pe vremea când magazinele erau atât de sărace în oferte şi idei de prezentare, încât era normal ca o asemenea descriere să-mi trezească interesul. Cum să fie un magazin atât de uriaş, să lucreze atâţia oameni în el, ba chiar să şi doarmă acolo, ca într-un fel de internat. Metodele de vânzare, de expunere a mărfii, de reducere a preţurilor, de ofertă, transportul mărfurilor către casa clientului cumpărător, posibilitatea returnării cumpărăturilor după câteva zile, chiar şi urmărirea clienţilor, pentru a fi siguri că nu se fură, mi se păreau inovatoare pentru acele vremuri. Este o carte extrem de bună, o carte care mi-a deschis orizonturi noi şi interesante, o carte vibrantă care freamătă de viaţă şi care m-a captivat de la prima pagină. Acesta a fost visul meu care mi-a condus paşii către Israel, mai ales că eu aveam deja propria mea firmă în care eram omul orchestră întrucât nu-mi permiteam să am angajaţi. Eu încheiam contracte cu spitalele din Iaşi, tot eu cumpăram materialul, îl croiam, lucram, ambalam şi-l distribuiam. Aveam satisfacţie dar şi efortul era pe măsură. Am reuşit să mă fac cunoscută în toate spitalele din Iaşi începând de la portar şi până la director. Satisfacţia creştea tot mai mult, când  eu, o simplă croitoreasă, reuşeam să ajung în ipostaze, pot să spun prieteneşti chiar, cu medici la care poate alţii trebuiau să apeleze la fel de fel de intervenţii. Mergeam la ei acasă şi le făceam probă la costumele de medic, la halate şi uneori le lucram chiar şi haine de stradă sau şi de ocazii speciale. Primeam pe lângă tariful normal pentru lucrul prestat şi cadouri pe care ei le primeau de la pacienţi, aşa cum erau fără a şti ce este înăuntru.Am spus toate acestea deoarece am vrut să prezint situaţia mea dinaintea plecării în Israel. Aveam mulţumire sufletească atunci când vedeam un medic renumit cum vorbeşte cu mine ca şi cu o cunoştinţă din familie. Mă primeau în casa lor, mă serveau cu cafea, mă prezentau la familia lor şi poate că o să vă vină să râdeţi, dar eu îi puteam vedea în ipostaze care nu-i vedeau mulţi, prin faptul că le confecţionam haine şi trebuia să le fac probe înainte de a da produsul final. Da, era plăcut, dar eu totuşi mă simţeam extrem de obosită. Vroiam să muncesc altfel. Să fac altceva. Să evoluez. Îmi doream un atelier de croitorie în care eu doar să creez şi să pot da mai departe, la angajaţi să lucreze. Am păstrat mult timp această firmă Conf Medika SRL tot sperând că, undeva cândva îmi voi realiza visul. Întotdeauna am avut în cap ideea de a pleca din țară pentru că nu mă simțeam nici împlinită nici fericită datorită sistemului de dinainte și după revoluţie - salariul ridicol pe care îl aveam după ce am început să lucrez, societatea total anapoda în care trăiam toți… Mă gândeam în ce fel aș putea să îi ajut mai mult pe cei dragi și cum aș putea să fac să mă regăsesc dar, în același timp îmi era teamă să îmi asum riscuri și am amânat…dar plecarea era în permanență undeva în mine.Am reuşit să primesc în sfârşit vestea că am fost selectată pentru un post de îngrijitoare în Israel.Am fost foarte fericită, deoarece am aşteptat foarte mult această veste mai ales pentru că eram considerată prea tânără şi fără experienţă – de fapt aveau şi dreptate în privinţa experienţei.Mai târziu am aflat şi în ce împrejurări am primit eu acest post – doamna care ar fi trebuit să lucreze acolo, a anunţat cu foarte puţin timp înainte că nu mai poate să vină şi agenţia trebuia să aducă repede pe cine era deja pregătit să plece rapid.Pregătirile nu au fost simple şi nici lipsite de peripeţii. Ca să pot primi viza de plecare, trebuia să efectuez un întreg set de
analize medicale făcut doar la spitalul Caritas din Bucureşti. Pe atunci eu locuiam în Iaşi, iar drumul până la Bucureşti dura o noapte întreagă cu trenul personal care era mai ieftin. Preţul acestui controlul medical era de aproximativ 100$ şi dura începând cu ora 07.00 până la ora 17.00 aproximativ. Numai după ce plăteam factura setului de analize, începeam controlul si cu toate acestea se putea întâmpla să nu primim cardul de sănătate de la ei care ne era absolut necesar, dacă la vreun anumit cabinet nu am fost consideraţi apţi de a pleca la muncă în străinătate. Era un control sever şi dacă erai norocos şi primeai cardul, acesta nu era valabil decât 3 luni de la emitere, iar dacă nu primeai viza în aceste 3 luni, trebuia să repeţi acest teatru..... Pe lângă acestea au mai fost şi alte condiţii : să plătim 2000$ comision(în situaţia în care plecam la un salar ştiut din start de numai 400$), să ne facem asigurare de viaţă,... În concluzie, plecam la muncă lăsând multe datorii acasă.Totul era nou şi captivant pentru mine, indiferent de preţ, îmi doream cu toată fiinţa mea să ajung în Israel, atât pentru împlinirea visului meu cât şi pentru curiozitatea de a cunoaşte altă civilizaţie, ca o provocare pentru a mă cunoaşte pe mine mai bine cum mă descurc singură departe de mama. Trebuie să vă spun că acasă fiind, ori de câte ori aveam o situaţie mai încordată, simţeam nevoia să merg la mama, să mă destăinui, să-i cer părerea, să o întreb cum ar face ea în situaţia mea şi cum să fac eu mai bine. De data aceasta, această situaţie nu mai putea fi posibilă. Nu vă spun ce emoţii am avut încă din momentul în care am început să-mi pregătesc valiza. Mama, m-a însoţit până în ultimul moment, deci a fost cu mine. A trebuit să mai fac unele demersuri în Bucureşti, motiv pentru care am locuit o săptămână la o mătuşă  împreună cu mama. A venit şi ultima seară în Bucureşti. Am făcut o ultimă plimbare cu mama şi făceam planuri îndrăzneţe, apoi obosite şi cu gândul că dis-de-dimineaţă trebuie să fiu în aeroport am adormit, după multe poveşti despre cum vom comunica prin scrisori pentru că pe atunci nu erau încă aşa răspândite şi cunoscute telefoanele mobile şi ne făceam declaraţii puternic emoţionale. A fost grea despărţirea de mama a doua zi la aeroport când i-am făcut disperată cu mâna, în semn de „la revedere”, până când domnul de la securitatea aeroportului m-a rugat politicos, dar ferm, să înaintez şi să îmi iau locul la coadă pentru îmbarcare. ”Scena despărţirii” arăta ca în filmele grele ruseşti. Ştiu că mama a plâns… și eu aveam ceva lacrimi înnodate în colţul ochilor, dar eram mai mult  entuziasmată de tot ce mi se întâmpla. Pentru mine era o aventură. Așa ar putea fi definită. M-am gândit să fac ce-mi  place, iar dacă în timp se dovedește și profitabil, cu atât mai bine. Așa am funcționat întotdeauna. Întotdeauna am mers pe instinct. Când am plecat știam că voi face tot ce pot pentru a mă întoarce cât mai repede acasă, dar nu știam cum va fi. Aveam o grămadă de vise de împlinit și o grămadă de frici în același timp. Urcată deja în avion, înainte de a ateriza pe Aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv, încercam să îmi imaginez Israelul şi oamenii lui. Mă fascina în special ideea că voi ajunge într-un stat construit, din multe puncte de vedere, de la zero, în condiţii vitrege, ..pentru că eu m-am informat cât am putut înainte să plec despre cum este acolo. Apoi, limba… În aeroport, descopăr că ebraica are, pentru mine, sonoritatea limbii arabe, cu importanta excepţie a unor „h”-uri. În Tel Aviv, mă aştepta doamna Nadia de la firma de intermediere care vorbea
româneşte. A fost prietenoasă mai ales pentru faptul că citea pe faţa mea teama şi oboseala. Era o temperatură foarte caldă, dar pe mine nu mă deranja deoarece îmi place căldura.Mă uitam foarte curioasă pe geamul maşinii şi am remarcat clădirile TelAviv-ului că au toate aceeaşi nuanţă. De la alb la bej sau gri, care oferă ochiului o imagine liniştitoare, de un calm cu care până astăzi asociez, poate în mod paradoxal, Tel Aviv-ul. Primul semn că ajunsesem într-o ţară aflată, totuşi, în conflict era, că observam soldaţi înarmaţi pe străzi şi prezenţa pazei militarizate la orice intrare într-un spaţiu public. Am ajuns în sfârşit şi la firmă în oraşul Haifa, unde am încheiat anumite formalităţi birocratice, pe care le-am semnat fără prea multe întrebări. Eram de acord cu tot ce spuneau, pentru că eram foarte obosită şi uimită de tot ce vedeam. Oamenii erau îmbrăcaţi altfel, birourile erau curate şi modern utilate, atmosfera prietenoasă dintre colege,... parcă eram picată în altă lume. Eram cu totul fascinată până la muţire. Eii,...dar călătoria mea nu s-a terminat aici. A trebuit să mai mergem încă cca. 65 km până la destinaţia finală şi anume locul meu de muncă. Aici, în Tveria, sus pe munte, se numea Tveria Ilit, ne oprim în faţa unei case mai modeste decât a bunicii mele de la ţară şi asta nu ar fi tot, dar era şi foarte neîngrijită. Eram atât de obosită şi uimită de tot ce mi se întâmpla nou în decurs de numai 24 ore, încât nu m-am mai obosit să apreciez calitatea casei.Miam spus în sinea mea: „nimeni nu e vinovat de ceea ce mi se întâmplă şi trebuie să mă adaptez”. Intrăm în casă, şi acolo ne aşteptau: Olga- bătrânica ce urma să o îngrijesc avea pe atunci 86 ani, George – fiul, Yaffa –nora şi Doron – nepotul lui Olga, deci fiul lui George si Yaffa. După salutul şi prezentările de
rigoare, încep discuţii din ce în ce mai aprinse cu hârtiile pe masă între şefa mea de la firmă şi George cu Yaffa. Totul se întâmpla în limba ebraică. Eu mă uitam mirată şi nesigură ce se întâmplă pentru că nu înţelegeam nimic deşi mă străduiam grozav. În tot acest timp, Olga mă analiza şi se gândea: „fata asta tinerică, are faţă de rusoaică, nume de nemţoaică şi vine din România – pare cam ciudat”. A dat Bunul Dumnezeu şi au ajuns la un numitor comun cei ce nu se înţelegeau, au dat mâna şi şefa mea a plecat asigurându-mă că rămâne în contact cu mine pentru orice problemă am, ceea ce nu s-a şi întâmplat, dar important a fost faptul că la început fiind simţeam că cineva este de partea mea. Am rămas să ne cunoaştem mai bine, mai exact, eu trebuia să răspund la numeroase întrebări ale lor. Impresia lor despre români era cam deformată din păcate și asta mă întrista.  Pentru că ei aveau  impresii despre români și România în imagini de peste 20 de ani la acel moment, încercam de multe ori să prezint lucrurile în adevărata lumină… Am văzut că se bucurau și erau curioși să afle cât mai multe lucruri despre România ” direct de la sursă”…și încercam să povestesc despre lucrurile pozitive ca să mai șterg imaginea preconcepută pe care o aveau ei despre români… Olga şi cu fiul ei George, vorbeau româneşte, aşa că mam simţit deja puţin mai bine pentru că puteam vorbi şi să mă fac înţeleasă. Mi-au prezentat camera ce urma să devină a mea, și care era lată cât să încapă un pat de o persoană din perete până în perete pe lungime, în partea opusă se afla un şifonier foarte vechi tot fix din perete în perete şi în mijloc destul de îngrămădită era o masă. Camera era fără uşă. Aşa a fost concepută casa. Casa era formată din 2 camere(una pentru mine şi una pentru Olga), o bucătărie acceptabilă ca spaţiu însă mobilierul era extrem de vechi, o cameră de baie foarte mică, în care avea şi toaletă şi un duş fără cabină sau spaţiu de colectare a apei, ceea ce te determina să consumi cât mai puţină apă şi să ieşi repede deoarece se şi adunau mulţi aburi. Ei, în prima seară am fost invitata lor la masă, apoi am dormit unsă până a doua zi indiferent de condiţii. A fost tare amuzant că eu nu ştiam şi nici o clipă nu m-am gândit la ce trebuie să fac, cum să lucrez,.. decât la banii care doream să-i adun. Atunci, când m-am trezit, m-am dus direct la baie să mă ocup de igiena mea personală, când, aud din spate pe Olga (aşa se vorbeşte în Israel, la per tu) spunându-mi: „în sfârşit te-ai trezit! Draga mea, la ora şapte eu trebuie să fiu deja la masă servind micul dejun. Astăzi este prima ta zi de muncă şi de cunoaştere, dar de mâine intrăm în program normal.” Am înţeles că deja sunt în întârziere, aşa că m-am grăbit căt se putea şi am revenit să mă ocup de ea. Nu ştiu de ce, dar noi două, ne-am plăcut de la început. Asta m-a ajutat foarte mult. Faptul că eram tânără a fost şi un atu pentru mine, deoarece eram educată de mama să respect oamenii în vârstă şi să nu-i contrazic, iar ei, Olga şi familia ei, aveau impresia că trebuie să mă instruiască şi nu le-a fost greu deoarece pe atunci nu aveam stilul de a riposta la anumite reacţii acide.  Aşadar, începând de a doua zi, am început să explorez în adevăratul sens al cuvântului locul şi spaţiul. Am avut o aşa mare plăcere când m-a luat Yaffa şi George să-mi prezinte locul şi am văzut că exact în faţa casei aveau un migdal, din care mai apoi, cum mănâncă unii români seminţe de floarea soarelui uitându-se la televizor, eu mâncam migdale. Apoi aveau şi un copac destul de plin cu lămâi, în spatele casei, aveau portocali, măslini şi un cais. Am fost foarte uimită când am văzut ce ficus mare aveau ei în grădină şi cât ne chinuiam noi să creştem unul în casă în ghiveci, sau cum pe drum către casa Olgăi, erau pe marginea drumurilor leandri mari şi plini de flori. Trebuie să vă spun că George şi cu Yaffa, locuiau în aceeaşi curte cu Olga şi aveau o casă mare, modernă, spaţioasă şi foarte îngrijită.  Casa lui Olga, am aflat mai târziu, era aşa mică şi modestă deoarece era încă de pe vremea când s-au repatriat în Israel şi primeau ca „pachet de bază” pentru început şi pe care urma să o plătească mult timp în rate. Deci, una peste alta, dacă aspectul casei mi-a scăzut entuziasmul, au fost alte motive care au echilibrat balanţa, ca să nu vă mai spun că, din balconul casei lui Olga, dacă mă urcam pe un scaun, vedeam Lacul Kinneret sau Marea Galilee cum i se spune în Biblie.Ahh,  şi acum când scriu încă mai trăiesc emoţia de atunci, cât de fericită eram că am ocazia să văd toate acestea, indiferent de preţ. Nu mă speria decât mirosul de vechi, de bătrân. Nu puteam face nici o legătură cu altceva decât cu mirosul de temniţă râncedă.  Acum să nu vă imaginţi că totul a fost aşa de simplu şi frumos, deşi vă pot mărturisi cu toată sinceritatea că acesta a fost cel mai frumos an din toţi cei şapte lucraţi în Israel. Era şi de aşteptat să mă confrunt cu greutăţi şi să mă adaptez greu, deoarece eu veneam din altă poziţie din România, iar aici mă simţeam cu cel puţin două trepte mai jos. Deşi munceam mult şi greu în Iaşi, mă simţeam mai confortabil şi mai realizată.
Munca am considerat-o umilitoare, statutul de îngrijitoare mă împovăra sufleteşte, motiv pentru care, în primele 3 luni o sunam pe mama zilnic şi plângând îi spuneam că vreau să mă întorc acasă, pentru că mă simt umilită să lucrez asta. Au trecut 18 ani şi încă mai aud vocea mamei cu fermitate cum mi-a spus: „La vârsta asta trebuie să ştii să respecţi un cuvânt dat şi un contract semnat. Munca este muncă. Ce credeai că pentru banii care-i primeşti le citeşti poezii?”  A fost şocant să aud asta de la mama, singura fiinţă de până atunci care mi-a dovedit că mă iubeşte. Mereu a fost severă şi fermă în educaţia mea. Îmi amintesc de o situaţie chiar din prima lună când ajunsesem, că familia Klein- fiul, nora şi nepotul, probabil că dornici de o ieşire, m-au anunţat că doresc să plece 2 zile şi că eu trebuie să mă descurc singură cu Olga. Nu mi s-a părut aşa de greu, dar când am văzut că mă pune să scriu o listă lungă cu numere de telefon în cazul în care i se face rău să pot să sun, atunci chiar m-am panicat. Am înţeles că nu-i chiar de glumă. Zis şi făcut, m-am simţit pregătită, ei au venit să-şi ia rămas bun şi să o asigure pe Olga că eu am luat la cunoştinţă de ce trebuie să fac, deci ea este în mâini bune. Da de unde? Nu trec poate nici 3-4 ore de la plecarea lor, că Olga se înroşeşte şi-mi spune că nu se simte bine. Eu atunci, aşa de tare m-am speriat şi am început să plâng, încât, Olga mă îngrijea ea acum pe mine. Mi-a spus să mă liniştesc, că ea ştie ce medicament trebuie să ia şi are să se liniştească. Nu ştiu dacă de la acest incident sau pur şi simplu fără motiv, a început să mă îndrăgească mai mult. Trebuie să ştiţi că era considerată ca foarte dificilă şi cam incomodă în propria ei familie, dar eu am reuşit să o câştig. Mereu o pupam pe frunte când o culcam, mereu o ascultam cu plăcere, îi spuneam că o îngrijesc cu aceeaşi plăcere ca pe bunica mea. Şi cel mai important lucru, cu ea am învăţat să vorbesc limba ebraică. Deşi vorbeam româneşte cu ea şi fiul ei, voiam să vorbesc şi cu nora ei, deoarece, ea venea zilnic să ne „viziteze” – Olga era aşa drăguţă că mereu mă anunţa când o vedea că se apropie şi spunea că vine controlul. Aşa şi era. Cu timpul, am ajuns să mă fac plăcută şi de Yaffa. Uneori, îmi spunea că după ce o culc pe Olga, să merg la ei ca să mai stăm de vorbă la un film sau la un spectacol la televizor, deoarece în casa lui Olga, televizorul era în camera în care dormea ea şi asta însemna ca atunci când se culca trebuia să fie linişte, deşi ea nu auzea deloc bine şi refuza să poarte un aparat auditiv. Îmi aduc aminte că odată, răcise Olga, şi tuşea foarte des. Într-o noapte târziu, mă strigă să-i fac un lapte cald cu miere. Când mă duc în bucătărie, aprind lumina, şi,.. ce credeţi?  Văd o şopârlă cât palma mea pe perete, de culoarea nisipului, cu ochii mari şi negri care se hrănea cu muşte. M-am speriat groaznic, încât am strigat atât de tare de m-a auzit şi Olga care era surdă. Cu toată frica şi cu extremă atenţie, am deschis uşa de la balcon şi am condus-o către ieşire, apoi mi-am efectuat misiunea cu laptele cald. Într-o zi, observ că nu mai este gaz şi nu am cu ce să gătesc. Merg la Olga şi îi spun. Ea mă îndrumă să merg în grădină, să ocolesc casa şi în spatele casei erau două butelii care trebuiau cuplate. M-am îngrozit de teamă. I-am spus că eu nu am să merg, deoarece nu am curaj. Dacă în casă aveţi şopârle, atunci în grădină pot să întâlnesc dinozauri. Evident că am exagerat, dar şi acum retrăiesc acel moment de groază când am văzut şopârla pe peretele din bucătărie. Aşa cum vorbeam cu ea, ca să-i ţin companie, o întrebam cum se spune la anumite lucruri, sau cum să mă exprim în anumite situaţii, iar în camera mea aveam pregătit un carneţel cu pix şi-mi notam, iar noaptea, când mergeam la culcare, învăţam.
În prima săptămână m-au invitat George şi Yaffa să-mi prezinte oraşul. M-au dus să văd Lacul Kinneret şi ne-am plimbat puţin pe faleză. Eram tare încântată. Cu ei, am mers cu maşina lor personală, deci nu am văzut cum se circulă cu transportul în comun, dar totuşi am încercat să ies şi eu singură, evident că numai pentru câteva ore nicidecum 24 pentru că nu aveam unde dormi.  Mi-a spus George cu ce număr de autobuz să merg şi cu ce număr să mă întorc.
Eram fascinată de tot ce mă înconjura. Am ajuns în centrul oraşului unde  era o piaţetă în mijlocul străzii şi era plină de lume pestriţă, de la copii, la adulţi, femei, bărbaţi evrei, arabi, unii stăteau pe bănci alţii se grabeau cine ştie unde să îşi rezolve problemele de zi cu zi.Eu mă simţeam atât de bine să asist la spectacolul străzii, să cunosc din viaţa lor în mijlocul lor, fără să mă observe cineva. În Israel terasele sunt pline, este normal să stai la o terasă unde poţi savura un frappe, un suc natural preparat pe loc sau nelipsitul „falafel” care este iubit şi consumat acolo din plin. Este ceva specific în Israel şi este preparat din năut în formă de biluţe cât o ridiche şi  prăjite în ulei şi puse în „pita” iar peste acestea, se adaugă cartofi prajiţi, salată, murături, sos de maioneză sau de tahina precum şi nelipsitul humus. Peste toate, dacă doreşti, poţi primi un sos picant care dă savoare mai multă sandwichului.Este absolut delicios - cu timpul, ori de câte ori aveam ocazia, mă delectam și eu cu acest falafel. Soarele nu oboseşte să dogorească în Israel.În tot spectacolul acesta gălăgios, deodată, aud o melodie franţuzească - „No, je ne regrette rien” cântată de inegalabila Edith Piaf.M-a atras ca un magnet nu doar pentru că este unul din cântecele mele preferate dar pentru mine era o ocazie foarte rară să aud muzică franţuzească în Israel. Ajung la locul cu pricina şi surpriză, nu era o cafenea aşa cum mă aşteptam ci un magazin de haine de toate felurile.Totul a fost în ordine până când la întoarcere m-am rătăcit şi îndrumată fiind să nu apelez la ajutorul nici unui cetăţean deoarece poate fi periculos, deci, mam adresat poliţiei cu paşaportul în mână şi i-am spus la ce adresă lucrez, aşa că am fost adusă acasă cu maşina poliţiei. M-am amuzat grozav cu Olga pe acest subiect. A fost o aventură.

După asemenea peripeţie, am aşteptat să adun banii de buzunar, deoarece salariul era deja „confiscat” pentru cca. 5 luni în contul comisionului şi a biletului de avion.     În data de  24 septembrie, când eu încă nu împlineam o lună de la venirea mea la ei la lucru, am fost anunţată că voi fi invitată împreună cu Olga să sărbătorim Anul Nou evreiesc, intrarea în anul 5770. Această sărbătoare (numele Biblic Yom Teruah), este în principiu de conotație religioasă dar este ținută și de cei care nu neapărat urmează doctrina. Sunt trei zile libere, dar sâmbătă nu se lucrează în Israel așa că în total sunt patru zile de mers la biserică şi de sărbătorit cu mâncăruri alese.  Din acest motiv, a venit George să mă anunţe că magazinele vor fi închise şi să-i spun cam ce am nevoie să cumpere pentru aceste zile. În primul rând i-am spus că doresc 3 pâini. S-a speriat, dar nu numai, s-a şi revoltat că cer aşa multă pâine pentru că el are la masă 16 invitaţi şi nu se consumă atâta pâine. A fost un şoc mare pentru mine, într-o ţară aşa bogată cum credeam Israelul şi oamenii lui, să fie aşa zgârciţi şi la pâine. Evident că mi-am susţinut punctul de vedere, că eu ca şi româncă mănânc multă pâine şi cred că o voi consuma pe toată în patru zile. Atât de şocaţi au fost de cerinţa mea, încât m-au povestit şi la musafiri în prezenţa mea şi tot nu au cumpărat 3 pâini, ci numai una. Atât de tare m-a speriat/uimit reacţia lui George, încât am început să caut unde e problema – la mine sau la el. Unde şi cine are  dreptatea. Ce am găsit, m-a făcut însă să îmi revizuiesc atitudinea. „Prof. dr. Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetări Alimentare, a declarat că pâinea noastră cea de toate zilele este alimentul de bază din dieta românilor. Că un român mănâncă zilnic cca.546 de grame de produse de panificaţie. Studiile arată că un român mănâncă într-un an în medie 97 de kilograme de pâine. Asta înseamnă aproximativ 320 de franzele a câte 300 de grame. La acest capitol România se clasează pe primul loc în Uniunea Europeană. În anul 1989, un român mânca peste 430 de pâini într-un an, adică 130 de kilograme.”2 Asta înseamă că în două decenii s-a redus cu un sfert consumul de pâine. De la incidentul cu pâinea, am început să reflectez că de fapt nici nu e prea bine să mănânc aşa de multă pâine şi că de fapt poate au dreptate şi este şi în favoarea mea să mai slăbesc. Nu eram chiar foarte grasă, de exemplu, la înălţimea de 183 cm, aveam cca. 84 kg. Ei, dar după ce mi-am însuşit morala, am ajuns la greutatea de 70 kg în decurs de 4 luni, şi culmea este că m-am şi menţinut mulţi ani. Deşi în mai puţin de o lună de la sosirea mea în Israel am luat contact cu diferenţe de mentalitate şi mă simţeam îngrijorată de ce putea să mai apară, cu toate acestea, am fost foarte impresionată de ritualul de sărbătoare a Anului Nou . Fiecare masă începe cu o rugăciune, în timp ce gazda (bărbatul) taie pâinea felii, adaugă miere, apoi împarte pe rând fiecărui membru câte o felie. Servirea mesei se începe obligatoriu prin gustarea acesteia. Trebuie să spun că băutură nu se consumă decât un păhărel de mărimea celui de lichior,cu vin roșu după ce au venit de la sinagogă. Acest ritual se numește Kiduş. La cină se consumă din nou miere cu felii de mere, curmale dulci, semințe de rodie care fiecare semnifică sau reprezintă o viață “dulce “ și lipsită de răutatea oamenilor. Înaintea felurilor principale, se mai  consumă sfeclă roșie fiartă și dovleac fiert tăiat în formă de cuburi. Pentru fiecare membru al familiei se spune o rugăciune specifică și o binecuvântare pentru ocrotirea familiei în anul care urmează. Obiceiurile de Rosh Hashana includ sunarea din şofar și o cină familială la care se mănâncă alimente simbolice. Sunt servite felurile principale precum lasagna cu carne kosher, snițel, pui la cuptor servite fie cu orez fie cu cartofi în final acoperite cu un sos foarte gustos, gefilte fisch(ghefilte fiş) – care era un fel de piftie de peşte – peştele era tocat şi bine condimentat, apoi se formau pifteluţe şi urmau a fi fierte în apa în care au fiert bine înainte oasele de la peşte. Oricum pentru mine a fost ceva nou şi interesant care mai fac şi eu uneori.  Apa rece și sucurile cu gheață rămân singurele băuturi consumate. Fiecare se simte bine, iar conversațiile sunt spumoase. Se cântă cântece religioase, tradiționale, se povestesc întâmplări hazlii, povești, povestiri. Urările obișnuite de Rosh Hashana sunt: „Shaná Tová” (Un an bun) sau „Shana Tová u-Metuká” (Un an bun și dulce), și deasemenea „Ktivá ve-Hatimá Tová”(să ai o semnătură bună). Nu vreau să intru în amănunte, pentru că nu doresc să mă abat de la subiectul cărţii.
......................................................................................................................................................
În toţi aceşti ani, am trăit momente foarte tensionate în Israel, datorită numeroaselor atentate teroriste şi conflictelor politice. Ori de câte ori avea loc vreun atac terorist în Haifa – oraşul unde lucram eu, o sunam pe mama să o liniştesc „am scăpat şi de data asta”. Nici astăzi nu mi vine să cred ce putea să mi se întâmple. Odată, în ziua mea liberă, trebuia să merg la o familie unde călcam rufe. Mă îndreptam spre staţia de autobuz şi, pentru că era deja în staţie numărul potrivit direcţiei mele, am fugit să-l prind, dar,... l-am scăpat. A plecat chiar din faţa mea deşi mă văzuse şoferul că am fugit să-l prind. Ce să fac? Am aşteptat următorul autobuz. Ce credeţi? În autobuzul care l-am scăpat, a fost un terorist sinucigaş care a explodat autobuzul. Am fost mult timp şocată să văd ce putea să mi se întâmple. La fel şi de data aceasta am sunat-o pe mama să-i spun că am scăpat şi de această dată. Am fost în Israel ca într-o misiune militară cu un obiectiv precis pe care l-am îndeplinit cu succes. Am făcut ce trebuia să fac. Nu mă întrebaţi despre experienţe plăcute trăite aici, aşa ceva nu există cu adevărat. Am fost flatată de câteva ori în cei şapte ani şi doar atât pot spune. Am plâns de multe ori de dor sau pentru altele...Oamenii pe care i-am întâlnit m-au tratat cu reţinere şi condescendenţă de parcă veneam din pustiu nu din Europa. M-am împăcat şi cu asta şi încet, încet am zâmbit către ei cu multă răbdare. Am fost şi îndrăgită pentru că ştiu să muncesc bine, chiar foarte bine știu să muncesc.
......................................................................................................................................................
Cred că nu greşesc când afirm că pentru majoritatea oamenilor, nu alegerile libere, nu apariţia întreprinzătorilor şi a comercianţilor străini, nu programele de televiziune prin cablu, ci posibilitatea de a călători în străinătate a însemnat marea schimbare de după 1989. Şi-apoi, după ce ai trecut granița și vezi că nu-i chiar atât de simplu cum ți-ai imaginat, îţi iei inima-n dinţi şi spui ceea ce n-ai crezut vreodată că vei spune, cu emoţie şi pioşenie, de-abia şoptit, cu multă emoţie în glas: ROMÂNIA TE IUBESC!


Daniela Gumann  - „Îngrijitoarea”  - o poveste de viaţă trăită - (ediţia a doua adăugită) 2017, Ed. Timpul, Iași