Scrisoare pentru un prieten

Prieten drag,
Acum mulţi ani mi-ai adresat o întrebare.Nu am putut să răspund atunci din motive pe care le poţi înţelegi azi, când la distanţă de ani m-am hotărât să îţi dau un răspuns mai amplu decât te aşteptai.Raspunsul meu poate fi împărtăşit şi băiatului tau, adolescent după câte stiu,  aşa că mă voi adresa la plural.Sper ca la final să poţi spune că aşteptarea a meritat.
Aşadar... era mai demult, început de octombrie, undeva lângă Zimnicea, zonă viticolă, altfel uitată de lume.La vremea aceea anul universitar începea de multe ori cu practica agricolă, iti  mai amintesti? Plecasem acolo, forţaţi de împrejurări şi nu o făcusem cu bucurie, eram în anul I, la o anumită facultate din politehnică, nava amiral a acesteia, cum o numea decanul. Staţi puţin.Să nu înţelegeţi acum că decanul era comandantul navei şi ca e vorba de   hă- hă -hă..., nu!Supărarea noastră a fost atenuată totuşi încă de la plecare.

În gara Basarab, mizeră şi atunci, fuseserăm anunţaţi că împreună cu noi, la cules de struguri vor merge şi fetele de la medicină anul V. Chiotele de bucurie nu au fost reţinute deloc. S-a aruncat în sus cu pungi (cu mâncare în ele), cu şepci, cutii cu chibrituri, brichete, în general cu orice.. Câţiva am fost mai liniştiţi dar gura ni se lăţise într-un zâmbet ce ameninţa să nu se mai stingă. A fost drumul, au apărut primele cunoştinţe, primele grupuri create, amiciţii, sensibilităţi, primele manifestări de tineri cocoşi încercând să impresioneze nişte fete care parcă se ocupau de orice altceva, numai de medicină nu; frumoase multe din ele, inadmisibil de cochete, ceea ce ne-a făcut să regretăm că nu luaserăm de acasă şi măcar un rând din cele mai bune haine ale noastre. Cum locurile rezervate fuseseră doar pentru noi, politehniştii, e limpede de înţeles că ne-am sacrificat şi le-am cedat lor, unii mai cu tupeu au reuşit să ţină în poală câte o fată şi nu le-au amorţit picioarele, cel puţin nimeni nu s-a plâns de febră, febră musculară, vreau să spun, pentru că febra în inimile tinere şi în trupurile masculine (cel puţin aşa spera fiecare să fie văzut), se instalase deja. Am preferat culoarul şi primele discuţii în grupuri mixte, ţigările fiind şi ele o companie, deşi nerecomandată. Am ajuns, ne-am instalat :patru ferme la câte doi kilometri distanţă între ele şi ordonate astfel; ferma 1 destinată fetelor, 2 şi 3 băieţilor iar 4, bineînţeles tot pentru fete. Aici viaţa era simplă; am fost preluaţi de un brigadier şi aveam şi doi profesori însoţitori. Cincizeci de lădiţe de struguri pe zi de om, constituia norma obligatorie, culese, cărate şi deşertate în... benă. Greu, strugurii rari, chef de muncă deloc, vorbe aspre şi bădărănie cât cuprindea, de la unul dintre profesori ca şi de la domnul brigadier. Seara mergeam la fete, la ferma lor, jucam cărţi, mim, ascultam muzică, dansam, era frumos pentru că ne prindeau orele mici şi uneori chiar dimineaţa. Ziua de muncă devenea şi mai grea şi mai plictisitoare, mâncarea de acasă se terminase, iar aici eram hrăniţi cu pipeta-dimineata ceai şi pâine, la prânz o zeamă mizeră ca de lagăr de concentrare plus un sos cu nişte zgârciuri de te apuca greaţa numai la vederea lor, seara - nimic. Dacă adaug că pe masa noastră de afară se odihnau curcile şi găinile cu urmări vizibile şi arome specifice, tabloul poate fi complet.Ne spălam afară la o pompă care uneori nu avea apă. Prin urmare mancam struguri în neştire cu pâine adusă de la Zimnicea pe rând, prin rotaţie de către grupuri de colegi.Şi totuşi eram cu toţii într-o bună dispoziţie, tinereţea va fi fost cauza, faptul că eram împreună şi unii dintre noi de împrietenisem în armată sau eram chiar foşti colegi şi de liceu.Ca să fiu foarte sincer, prezenţa fetelor de la medicină avea o contribuţie substanţială.Se formaseră grupuri şi amiciţii care făceau ca serile să fie pline de atmosferă, de veselie. Fetele mai primeau şi ceva must dar şi ceva vin pe care îl împărţeau cu noi.Mă bucuram că e aşa, fie şi pentru faptul că băieţii de regulă îşi mai făceau ceva curaj la drum de seară cu ceva coniac, Milcov parcă, care  pentru mine avea un gust înfiorător deşi nu o spuneam şi pastram, nu e aşa, spiritul solidarităţii. Apăruseră şi primele idile, plimbările în doi sub clar de lună (prin nesfarşitele întinderi cu viţa de vie) erau o dovadă.Se făceau şi pariuri dacă va merge, dacă la întoarcerea la Bucureşti, relaţia va continua. Apăruseră şi primele invidii referitor la presupusele şi doveditele (după unii) scene cu aplicaţie directă, deşi discretă, care s-ar fi consumat. Primele comentarii apăruseră şi ele:şi ce dacă s-a pupat cu aia? E nasolă!.Sau altceva de genul:Măi nene, ce-o fi văzut frumuseţea aia de faţă la Gigi, spune că eu nu înţeleg?! Hai, nu mă alegea pe mine dar uită-te la Richie, uită-te la tine, păi cum arătaţi voi mă, pe lângă mutălăul de Gigi?… şi altele de care mă amuzam alături de alţii. E momentul să spun că bărbaţii chiar foarte tineri fiind, când se apucă de bârfa, o fac mult mai bine că doamnele!
În grupul meu de seară eram câţiva prieteni vechi, vreo cinci cu toţii şi vreo şase studente, viitoare doctoriţe, cum îşi şi spuneau ele. Îmi amintesc perfect pe fiecare; Dorina-casatorita, Doina şi atât, Doina- logodită, Luminiţa şi atât, Maria- aproape căsătorită, Vanda-in divorţ, Rebecca-singura. Relaţiile era de pură amiciţie, deşi fetele erau frumoase şi ochii noştri mereu încântaţi seara, iar pe drumul de întoarcere către ferma noastră, în ciuda politeţii şi caramaderiei afişate de noi, incercam unii să desluşim cu voce tare sensul unei anume priviri ori vorbe, în speranţa că ni se transmisese un mesaj anume, că poate cine ştie, dacă nu acum, atunci poate la Bucureşti... Culmea, ne şi încurajam singuri ca după câteva minute să râdem în hohote noi de noi, convinşi de ridicolul situaţiei, căci nici vârsta nu ne prea avantaja şi nici starea civilă a unora dintre fete, doar că la vremea aceea, deşi habar nu aveam de multe, ni se părea că prezenţa noastră e în măsură să zguduie mapamondul. Aveam fiecare în buzunare o oglinjoară şi pieptene, chiar dacă unii mai uitau ei de batistă, ori de unghii... Important era că foloseam jumătate de flacon de spray după fiecare baie la pompă iar seara deja se trecea la altul. Norma de struguri rămânea mereu în urmă sub ameninţarea că vom fi deferiţi decanului dar cui îi păsa? Serile erau frumoase, se dansa din ce în ce mai mult şi chiar se sedimentaseră perechile potrivite la diferite genuri de muzică, pe care noi băieţii ne-o doream mereu lentă, cât mai lentă… Mărturisesc faptul că în grupul meu era chiar o atmosferă eminamente prietenească, fără niciun dubiu şi cu toate că noi, tineri masculi eram în sinea noastră disponibili pentru mai mult, înţeleseserăm până la urmă că e cel mai frumos aşa şi că de fapt aşa se şi vrea. Fetele erau amabile, pline de umor şi ne mai şi hrăneau cu ce le rămânea, căci erau tratate totuşi cu mai mult respect, începând cu condiţiile de cazare şi cu cele de masă. Dorina, Doina şi Maria erau frumoase, nu acelaşi lucru se putea spune despre cealaltă Doina, despre Luminiţa ori Rebecca. Aceastea trei erau foarte frumoase! Băieţii din grup eram invidiaţi de către ceilalţi care presupuneau ei că dincolo de distracţie- ar fi mult mai mult.Ne convenea asta, ideea că eram văzuţi ca nişte cuceritori cu reuşită, era atunci mai importantă decât însăşi reuşita... Din aceste motive la întrebările puse nouă frecvent, hotărâsem de comun acord să fim evazivi, să zâmbim pe sub mustăcioarele ingrijite:
-Lasă mă, să moară ăştia de ciudă, ce dacă noi cu fetele noastre nu suntem decât amici, lasă-i să crape, că poate până la urmă, la final o să credem şi noi... ce cred ei acum..
      Zilele treceau frumos şi deja prea repede şi farmecul lor ne făcea să ne simţim ca într-o vacanţă. Fetele erau citite şi instruite, găseau mereu să spună şi multe lucruri care dădeau de gândit, care îndemnau la reflecţii, nu erau doar glume facile aşa cum poate părea şi cum poate ne-ar fi fost mai uşor şi nouă la vremea aceea. Noi băieţii eram în fond nişte tinerei educaţi orice s-ar spune, chiar dacă încă nu reuşeam să aşezăm spiritul la locul său de căpătâi ori nu mereu. Esteticul ne lua faţa încă şi nu ne puteam îndepărta prea mult de acest lucru... Şi totuşi unul dintre noi a avut o idee de geniu, după propria-i părere. Mergând la Zimnicea după cumpărături, a cumpărat din librărie o carte cu citate celebre. Urma să învăţăm fiecare câte trei şi în fiecare seară în timpul conversaţiei cu medicinistele noastre să le plasăm la momente bine alese, dovedindu-ne astfel erudiţia.În entuziasmul general, am simţit nevoia să mai temperez lucrurile:
-Măi băieţi, de acord, toate bune, fiecare se apucă din senin şi toarnă citate. Dar dacă vreuna din fete ne întreabă de autorul citatului, uite un exemplu, ce ştiţi voi despre François Villon, când a trăit, ceva date din viaţa lui, hm?
 A urmat o clipă de tăcere şi descumpănire. După care cineva a continuat:
-Măi nene, ce suntem nebuni? Păi după fiecare citat urmează dans, cineva invită imediat pe toată lumea la dans şi gata! Păi dacă stăm să ne întrebe cine e fiecare şi când a trăit, am feştelit-o, că celebrităţile astea au trăit fiecare prin ce secol i s-a năzărit, ăştia nu sunt normali. Păi ce mă, ştiţi pe vreunul care să fi avut şi el o singură nevastă, note bune la şcoală, un copil sau doi şi să fi murit liniştit la 80 de ani?? Aşa că dans imediat după, clar!
          Îmi vine şi acum să zâmbesc când mă gândesc la preparaţiunile noastre din acele după-amieze. Sincer vorbind, învăţasem bine şi în şcoală şi în liceu, citisem cu toţii şi nu puţin dar eram departe de a putea discuta aplicat despre subiecte pe la îndrăgeam în fond , chestiune care  ne măcina puţin sufletele, mai ales că doream să facem o bună impresie.De ce? Nu prea găsisem motivaţia dar eram convinşi că aşa trebuie să fie.În seara aceea am găsit fetele cu masa pregătită.De unde Dumnezeu, făcuseră rost de toate acele bucate? Şi ce frumos din partea lor că ne aşteptau,  ştiind că suntem lihniţi de foame şi sătui de struguri! La masă am uitat de citate, ne-am concentrat pe subiectul mult mai concret din farfurii.
-Mai respirati, băieţi, mai respiraţi!- ne spune Dorina la un moment dat.
 Chiar aşa nu mai respira nimeni şi în câteva minute rămăseseră nişte farfurii şi o faţă de masă... Un amic se apropie de urechea mea discret:
-Începi tu, bagă pe ăla cu Villon!
Adică de ce tocmai eu, m-am gândit, aşa că i-am şoptit discret credeam eu:
-Citate acuma, mai, imediat după masă?? Mai bine un whist şi pe urmă...
Cineva m-a auzit şi a adus cărţile de joc.În fine, nu ne-a ieşit cum plănuisem aşa că într-o pauză am hotărât să le impresionăm pe fete în mod individual la dans, în timpul dansului, cu vorbe rămase în istorie.. Când a început muzica, ne-am dat seama că e destul de tare încât nu va auzi nimeni ce urma să [b]recitam[/b] fiecare la urechea partenerei de dans, aşa că în cel mai autentic spirit autohton, marile planuri au fost lăsate baltă. Pot spune ca acoladă peste timp- erau semne încă de atunci că aveam destule calităţi de viitori manageri ...
     Am început să dansez cu Rebecca, în general cu ea, deşi nu erau exclusivităţi. Înaltă, subţire, ochi umbroşi, de o culare ciudată, ceva între căprui şi albastru; părul lung şi negru, o voce bine timbrată care era greu de confundat. Nu vorbeam, dansam doar, în general lent, că aşa era muzica şi nu regreta nimeni asta, cel puţin dintre noi băieţii. Seara următoare am ajuns singur şi puţin mai târziu.Se dansa şi se discuta însufleţit, patru dansau, restul erau la masă. Undeva, la aceeaşi aşa lungă, ceva mai retrasă şi singură, Rebecca. Avea în faţă un pahar de vin alb şi privea fix acel pahar. Am salutat pe toată lumea şi
m-am aşezat lângă ea.
-Ai venit până la urmă- mi-a spus.
Ce frumos a spus-o! Oare mă aştepta, i-a revenit zâmbetul acum că am apărut şi eu? Adică i-o plăcut cum am dansat împreună? Emoţia atât aşteptase, îmi invadase tot corpul; această fată frumoasă poate chiar pe mine mă aştepta aici, uite cum îi râde faţa! Ah-mă gândeam, o să ne cunoaştem mai bine şi când ajungem la Bucureşti am s-o iubesc, poate o să fim împreună... Aveam o prietenă de câţiva ani, totul scârţia dar inerţia era mare, deşi fiecare dintre noi îşi îngăduia libertăţi nemărturisite; nu, nu o iubeam deloc, adică ba da, aşa ca fostă colegă, nu mai mult.Pe Rebecca aş putea să o iubesc dacă nu sunt atent, poate chiar sunt îndrăgostit de ea. Nu, nu totul e o aiureală, nu sunt îndrăgostit de ea în seara asta, mâine poate şi la Bucureşti da, atunci am să o iubesc cum n-am iubit pe nimeni dar încet, de ce să mă grăbesc? Zilele treceau, de fapt serile treceau şi uneori nopţile ne prindeau pe toţi în grup în vie, admirând Carul Mare, deşi era rece afară.Se putea vorbi de o adevărată caramaderie între noi, ceea ce era şi foarte nimerit şi înălţător. Încet-încet, ne maturizăm şi se simţea asta pregnant. Fetele ne respectau, aveau încredere în noi, scriau de faţă cu noi scrisori către cei de acasă şi ne menţionau în ele cu toată sinceritatea. Într-o zi a venit soţul Dorinei. I-am fost prezentaţi fiecare şi acoperiţi de laude. Am vorbit şi am fumat împreună. Ne-a mulţumit că suntem drăguţi şi atenţi cu soţia lui şi colegele acesteia. Nu s-a supărat aflând că dansam serile, îi părea rău că nu putea rămâne mai mult şi el. Ceva se schimbase. Toţi colegii vedeau acest grup ca pe o familie acum, ca pe o expresie exclusivă a prieteniei; nimeni nu mai specula o privire ce părea şăgalnică, o mână parcă strânsă mai tare în timpul unui dans dar toată lumea era fericită. Eu, mai puţin. Dacă la început eram cel mai echilibrat şi chiar văzusem exact aşa relaţia noastră cu studentele de la medicină, acum eram singurul care încerca să îşi ascundă uneori gândurile. Parfumul Rebeccăi mă înlănţuia, mă ţinea captiv deşi încercam să nu arăt asta. Aveam noroc cu veselia generală, altfel s-ar fi observat. Rebecca mă studia uneori pe ascuns, ateori zâmbea, mă privea fără să spună ceva. Am să o iubesc la Bucureşti, când om ajunge am să o iubesc, mă gândeam. Aici nu pot, nu trebuie să vadă nimeni că îmi place, ce naiba! Când mergeam noaptea în vie să căscăm ochii la cerul senin, la constelaţii şi planete, Rebecca mergea la braţul meu, aşa alesese iar eu mergeam înţepenit că nu cumva să ia mâna de acolo. Vorbeam puţin pentru că eram atent să văd dacă îmi strânge braţul său e acel braţ al meu era doar un simplu sprijin. Toţi vorbeau în jur şi eu nu îmi dădeam seama. Parcă totuşi da, parcă mă încălzeam acolo din cauza atingerii ei, pierise şi somnul şi tot.Ne întorceam apoi din vie, el conduceam pe fete şi plecam cu toţii, băieţii, bărbaţii în devenire, mulţumiţi de noi, bârfindu-i cu glas tare pe alţii care nu vedeau în aceste fete decât sâni, picioare, funduri. Păi şi ce noi nu vedeam? Ba da, dar noi eram acum nişte domni, pentru noi era importantă atmosfera, nu ideea de atingere doar pe principii vizual-apreciative. Noi eram intelectuali, aşa credeam şi aşa ne vedeam noi pe noi. Cum de ne schimbasem în mai puţin de trei săptămâni? Unde sunt primele zile când speram că vom săruta, că vom atinge, că poate cine ştie dacă nu cumva...? Acum era altfel şi eram împăcaţi, eram diferiţi de alţii, îi băgăm în mă-sa cu sinceritate. Eram ireproşabili. Doar eu speram... nu ştiu ce, ştiu doar că vroiam să o iubesc pe Rebecca la Bucureşti şi mă îngrozea ideea să mă întreb dacă nu cumva asta se şi întâmplase deja.Ştiam răspunsul! Îl ştiam, oare? Se apropia finalul perioadei de şedere acolo. Tristeţile se cuibăriseră deja în inimile noastre, zâmbeam fals deşi promisesem că la Bucureşti voi fi liber şi o voi iubi; doar vedeam cum mă priveşte. Oare ea nu dorea?
Într-o seară am venit şi Rebecca lipsea; se simţea rău, o migrenă, aveam să aflu. Luminiţa m-a luat deoparte:
-Du-te tu la ea, poate va veni. E o fată extraordinară dar tristă. Hai să îţi spun, avea un iubit, a murit acum trei ani într-un accident de maşină.De atunci nu se lipeşte nimeni de ea. Văd însă că se luminează când eşti în preajmă şi asta e bine. Vorbeşte de tine des, nu ştiu ce să spun, nu am dreptul..
Vorbeşte de mine deci, am gândit, Doamne, o să o iubesc mult, o să îi spun dar când să îi spun că şi eu...? Când aungem în gară ar fi cel mai bine.Probabil că mă transfigurasem la faţă, Luminiţa a continuat:
-Tremuri sau mi se pare? Ce e, ce ai?.. Oh, o iubeşti, se vede în ochii tăi!
 Am răspuns prosteşte:
-Nu, nu, adică da, eu ştii,eu  la Bucureşti vreau să..
Luminiţa m-a privit cu un zâmbet înţelegător:
-Hai lasă, fugi la ea în cameră, e a doua de jos!
 M-am dus; mi-a deschis uşa cu ochii trişti. Nu ştiam ce să fac.În general când nu ştii că să faci, cel mai bine este să săruţi mâna. Aşa am făcut. I-am dat apoi drumul mâinii fără să o reţin.
-Doamne ce fin eşti!
Cu mine vorbeşte? Cu mine, că doar nu mai e nimeni aici.Mă uit în ochii ei. Albaştri mai mult, în seara aia. Sunt umezi şi simt că şi ei mei vor fi aşa, prin urmare trebuie să fac ceva. Nu pot să îi mai sărut mâna încă o dată! Mă trezesc că o mângâi pe obraz şi inima mea a luat-o razna de tot, o să iasă dn piept şi o să bată de afară. Doamne, s-a lipit de mine. E momentul să îi spun că... Nu pot, vorbele nu vor să iasă deşi încerc zadarnic.Se întinde spre mine şi mă atinge uşor pe buze; simt că leşin, sunt cretin, ce fac? O iau în braţe cu ochii închişi şi o sărut lung de tot. Îmi răspunde pasional, mă învăluie, mă subjugă, nu mai văd decât Carul Mare, undeva cu ochii minţii. Simt că o vreau! Parcă ar fi ceva nou dar acum recunosc. Nu pot merge mai departe, ce o să spună ea? Că doar asta am vrut, ca un animal, atât am aşteptat, m-am prefăcut doar că sunt un om gentil? Nu se poate în cameră aia, ne aşteaptă toţi afară, nu, nu merge! La Bucureşti, e linişte acolo, sunt doar eu cu ea.. da, da, când ajungem acasă e perfect. Nu se aşteaptă de la mine decât la sărut, dacă merg mai departe mă va judeca, mă va respinge, mă pune lângă toţi ceilalţi. Acum îmi dau seama cât de mult poţi gândi în timpul unui sărut!Mă desprind din îmbrăţişare, deşi ea nu părea că şi-ar fi dorit asta.Mă scutur puţin, o mângâi pe păr:
-Hai să dansăm, o să treacă migrenă!
Se uita la mine uşor mirată:
-Sigur, mergem.
Şi seara a fost frumoasă, ne-am privit tot timpul şi puţin ne pasă că se vedea de la o poştă. O să o iubesc enorm, o să îi spun, o să afle, vreau să rămân cu ea.În anul V ne vom căsători, 4 ani trec repede. Am dormit foarte puţin dar bine şi fericit. Cum o fi dormit ea?.......................
      E ultima seară, toţi sunt trişti, mâine dimineaţa plecăm la fel cum am venit.Ne facem deja bagajele, apoi mergem la ferma fetelor, e seara de adio. Nu şi pentru mine, eu mă bucur, de mâine voi fi mai liber, voi putea vorbi cu Rebecca, îi voi putea spune... Ajungem târziu. Fetele ne aşteaptă cu un pahar de vin de la şeful de ferma, un bădăran perfect dar îmbunat de formele apetisante ale studentelor. Vinul e bun, Rebecca întârzie. Mi se spune că a plecat până la Zimnicea.La Zimnicea? Singură şi cu ce? Că doar în benele tractoarelor se merge până acolo dar ea singură... Trebuie să sosească, aşa spune Luminiţa, deci mă hotărăsc să o aştept în drum, fumez o ţigară acolo.Cu ce o veni, că e noapte deja? Nu trece nici tractor nici camion.Mă gândesc nostalgic la toată perioada, la tot.Mă plimb prin vie, paşii mă duc la acel mic  luminiş de unde admiram cu toţii Carul Mare. Ce frumos a fost! Ajung acolo şi nu îmi vine a crede, în faţa mea apare în noaptea luminată de stele, hârbul de maşina galbenă a unuia dintre profesori, ah da, libidinosul ăla. Ce bou! Ce o face ăsta aici cu maşina la 100 de metri de drum, pe hârtoapele astea? Mă apropii, ce beznă! Ăsta şi-a lăsat rabla aici şi de ce? Şi totuşi în maşină e simte mişcare pe măsură ce distanţa scade. Probabil că s-au auzit paşii mei căci plafonul rablei se aprinde brusc. Profesorul e volan dar scaunul e lăsat pe spate. Lângă el, o siluetă într-o cămaşă albă, cu părul lung şi negru, căzut pe umeri. E Rebecca! Mă opresc, mă uit atent şi tâmp. Totul se învârte în jur. Rebecca şi profesorul la el în maşină. Nu stau de vorbă despre studenţie şi nici despre Crucea Rosie! Rebecca pe care aseară o sărutam şi mă opream pentru ca ea să ştie că eu nu sunt ca..., eu o respectam doar... e aceeaşi Rebecca. Nu mai pot sta aici, cine ştie ce sunt în stare să fac.Mă întorc dar nu pot merge, alerg nebuneşte direct către dormitorul nostru, mai am 2 kilometri până acolo dar nu mă pot întoarce la grup, la prieteni. Nu mai vreau nimic, ce rahat de viaţă! Tocmai cu porcul ăla şi-a găsit!. Nu mai am ţigări, aşa că mănânc struguri şi îi aştept pe ceilalţi, de dormit nu pot.Mă doare ceva şi nu ştiu să identific, îmi e silă de tot.Se întorc colegii mult după 12 noaptea. Pretind că nu mă simt bine. Cineva îmi strecoară în palmă o bucăţică de hârtie. Citesc:Trebuie neapărat să vorbim! Tu eşti un om special şi vei înţelege dar trebuie să mă asculţi. Nu vreau să te pierd, semnat, R. Ăsta da tupeu! Sunt un om special, frumoasă sintagmă, mereu la modă. Ciudat mod de a fi un om special, ori ciudată viziune despre asta.
Călătoria de întoarcere a fost anostă, a trecut totul. Nu i-am adresat niciun cuvânt Rebeccăi. Am spus poante dar nu am privit-o în ochi nici o clipă. Ajungem în gară.Ne luăm rămas bun.Se schimbă adrese, telefoane, se promit invitaţii la nuntă, atunci când va fi cazul. Le sărut mâna fetelor şi primesc un sărut pe obraz de la fiecare. Fac asta şi cu Rebecca, mecanic, iar ea îmi strecoară o cutie de chibrituri în buzunar. Luminiţa mă ia deoparte şi îmi spune:
-Vreau să nu fi trist, cred că ştiu ce a fost. Nu renunţa să iubeşti, ea ţine mult la tine.Şi eu la fel.
 Cum adică ţine mult la mine şi la ce să nu renunţ? Nu e clar, nu a fost clar, eu vroiam aici pe peron să îi spun, aici visam că o îmbrăţişez, aici stabileam prima întâlnire în Cişmigiu... Şi ea, acolo în vie cu domnul profesor.. Oh nu, nu pot, nu mai pot. Rebecca e cineva din mulţime pentru mine, atât. O îmbrăţişez pe Luminiţa şi îmi dau seama încă o dată cât e de frumoasă.Şi ea. Îmi sună în minte cuvintele ei- şi eu la fel . Adică şi ea la fel, ce?... Ce o fi vrut să spună? Mai am curajul sau înţelepciunea să descifrez sensuri? Desigur că nu, o fi glumit. Ajung acasă acolo unde stăteam în Bucureşti, la o rudă. Ah, cutia cu chibrituri, uitasem de ea! Avea scris un număr de telefon, foarte clar numărul.Îl arunc, nu-l arunc, îl arunc... îl păstrez. Să îmi aduc aminte de sinceritatea femeilor, de ideea de frumos. Sunt sarcastic, ştiu dar aşa voi face, îl voi păstra.
   Anii au trecut, totul e undeva în spate. Îmi aduc aminte rar de această dezamăgire. Nu mai ştiu dacă am suferit, contează? Mai am puţin şi intru în ultimul an. Afurisite metrouri, vin rar şi pline toate! Mă grăbesc, plec azi acasă pentru weekend, de abia aştept!. Ajung în Gara de Nord, fug la casa de bilete. Nu mai merg cu naşul, mâine-poimâine voi fi domnul inginer, nu se cade! Acolo, în faţa mea cineva se tot scotoceşte în geantă.
-Doamnă, mă iertaţi, mă grăbesc rău, până găsiţi ce căutaţi mă lăsaţi pe mine? Persoana din faţa mea se întoarce, mă priveşte pe sub ochelari:
-Poftiţi!
Iau bilet dar ceva mă nelinişteşte. Ochelarii, sau părul sau, ce naiba? Mă întorc. Nu se poate, e Rebecca! O salut, îi sărut mâna, e frumoasă la fel de frumoasă:
-Ce faci?, mă întreabă
-Of mă grăbesc rău! îi răspund.
-Hai că fug cu tine până la tren să mai stăm o clipă!
Nu sunt supărat pe ea, a trecut demult. Urc repede bagajele în tren, dă-l naibii de loc! Cobor lângă scară să stau puţin de vorbă cu Rebecca.Ne privim, nu reuşim să articulăm nimici niciunul dintre noi.
-Am făcut o mare prostie, ştiu. Mai eşti supărat?
Cum de mă poate întreba tâmpenia asta?
-Nu sunt, e viaţa ta, faci ce vrei cu ea!
Se uita cu ochi trişti.
-Ştii că atunci eu pe tine...?
Ce o vrea să spună? Trenul şuieră prelung, mă urc pe scări.
-Ai sunat la numărul acela? s-a auzit  întrebarea ei.
-Ştii bine că nu!,îi răspund şi trenul se pune în mişcare…
-Păcat, nu era numărul meu, eu nu aş mai fi îndrăznit... era al... iţei.
Trenul a plecat şi ţip:
-Ce spui, al cui eraaaa?
. Îmi face semn cu mâna, aleargă după tren:
-Era al Luminiteiiii!
... Adică... nu era numărul ei, că ea nu mai îndrăznise să.. dar era numărul de telefon al Luminiţei care îmi spusese că şi eu la fel! Al Luminiţei!!! Doamne, întortocheată e lumea fetelor, femeilor. Dacă ştiam, sunam. Dar ce,  parcă nu pot să sun acum?! Aşa fac, sun de cum ajung acasă, văd ce mai face, e medic demult, o fi singură, eu oricum nu îmi găsesc pe cineva să iubesc cum vroiam să o iubesc pe Rebecca...
Am ajuns acasă şi mirosul de friptură cu cartofi prăjiţi pregătit de mama mă binedispune. Asta îmi place să mănânc deşi nimic original. Nu mănânc, mai întâi sun. Luminiţa era din Bucureşti, probabil cu numărul e tot asta şi oricum sun şi pe urmă merg la masă. Prieteni am, vreau să mă pierd într-o iubire, o visez dar nu o aflu decât în vis. Aşadar formez prefixul şi numărul de Titan:4464xx. Îmi răspunde o voce clară, ea e.Mă prezint din prima şi îşi aminteşte imediat, pare extaziată. Aşa şi vroiam, mă insufeltesc şi eu.
-Doamne ce bine că te aud!
Cu mine vorbeşte!!! Mie îmi spune aşa.
-Ce mai faci, eşti bine? Ce drăguţ să ma suni, probabil ai aflat!
Să aflu? Ce să aflu, nu am aflat decât că era numărul ei de telefon, ah da, am aflat.
- Normal că am aflat, îi răspund ,ca doar aflasem numărul ei de telefon.
-Ei bine, uite a venit şi rândul meu. Am emoţii pentru mâine dacă ştiam de unde să te iau, te invitam la nuntă dar dacă poţi să vii aş fi foarte fericită!
... Ceee?Se mărită Luminiţă! E femeie, deci se mărită, anii au trecut şi unele femei se mai şi mărită. O constatăm toată viaţa. Uneori cu durere acută constatăm că şi unii dintre noi s-au însurat între timp şi am greşit poate deopotrivă.
-Mai eşti pe fir?
 Îmi dreg vocea şi spun clar:
-Luminiţa de cum am aflat, m-am gândit să te sun ca să... îţi spun Casă de Piatră!
-Multumesc, mereu ai fost un tip special!
Serios? Mie îmi spui, în gândul meu?Şi profesorul o fi fost special...
-Nu pot veni dar sa ai parte de fericire!Sarut mana!
Cam asta a fost. Punct!Finalul e de film sovietic, ştiu dar e final.

Le mulţumesc celor care au fost în preajma mea în acea perioadă, deopotrivă! Dincolo de sentimente şi de scări îndoielnice ale valorii, nu am fost singur şi nu am fost singuri. Am deprins împreună să luăm viaţa în serios şi să nu schimbăm nimic din asta, în ciuda dezamăgirilor sau a lucrurilor mai puţin corecte care ne-au marcat. Azi sunt de vârsta profesorului. Dacă astăzi nu îl invidiez, înseamnă că am câştigat mai mult decât el. Dacă el s-a ales cu o partidă de amor pe cinste, cred eu, în ceea ce mă priveşte, zgârietura mea de pe inimă de atunci s-a transformat în încăpăţânarea de fi fost altfel, de fi încercat măcar să mă redobândesc ca om. Sunt mulţumit măcar pentru faptul că mi-am păstrat astăzi aceea încăpăţânare! Şi poate dacă nu era profesorul şi maşina lui hodorogită dar iată atât de utilă atunci, poate nu aş mai fi ţinut atât de bine minte totul şi pe toţi. Mulţumesc domnule profesor şi pensie liniştită pe mai departe!. Acum doi ani am mai aflat ceva; fiica cea mare a Luminiţei şi singurul băiat al Rebeccăi plănuiesc să se căsătorească. Este inadmisibil cum trece timpul şi cât de aroganţi suntem unii când ne doar în cot de acest timp!
Acesta a fost răspunsul pe care ţi-l datoram, prieten drag!QA
Cu multa preţuire,
                                  
Violet