Şi eu exist (fragment)

Ofițerul îl lăsă singur în fața unei tejghele pe care se afla o foaie și un pix. Documentul pe care Cezar îl semnase din prima, fără să se uite interesat asupra lucrurilor pe care le conținea, fu primit cu o oarecare încruntare curioasă din partea femeii de pe partea cealaltă a geamului. Acesta ridică foaia în aer și întoarse prima pagină către Cezar.
– Aici scrie că ești de acord cu faptul că ești încadrat în rândul persoanelor cu dizabilități și incapacitatea de a munci în locuri care necesită un efort fizic și psihic intens. Realizezi că o să mori de foame cu detaliul acesta așezat la dosar?
Cezar clipi molcom și plescăi plictisit.
– Chiar ai impresia că eu cred că o să îmi reconstruiesc viața atunci când ies din ghena asta de gunoi?
Femeia îi aruncă o privire plină de dispreț și ștampilă iute actul, după care îi înmână o copie. Cezar fu escortat de ofițerul de serviciu din acea secțiune a închisorii și avu un oarecare șoc în momentul în care își primi înapoi hainele cu care ajunsese inițial în acel loc. Costumul său părea nou la prima vedere, dar Cezar se înfioră când văzu câteva picături de sânge pe manșeta cămășii. Înghiți în sec de câteva ori și încercă să pară complet neafectat.

Știa că la bugetul pe care îl avea în acele momente probabil aceea urma să fie vestimentația lui pentru următoarele luni. Își puse mâinile în buzunar și oftă gânditor. Nu își imagina că momentul în care va ieși din acea văgăună urma să fie atât de melancolic. Cezar, pentru prima dată în foarte mulți ani, nu avea un loc la care să se întoarcă. Mergea cu mâinile adâncite în buzunar, privind drept în față. Nu avea vreo direcție anume, dar ajunsese în fața cimitirului în care fusese îngropată mama sa. Simți strecurându se pe sub gene un lichid cald și fu surprins de propria i reacție. Încerca parcă din toți rărunchii să își oprească lacrimile ce păreau să dea năvală, tot mai puternice și mai agere, prăbușindu se la urmă pe pământul umed din jurul aleilor pavate. Scormoni timp de câteva minute în pământ, parcă încercând să își găsească o oarecare alinare în umezeala acestuia. Realiză că nici măcar nu știa locul în care mama sa își dormea somnul de veci, fapt ce îl mustră aspru pe interior. Încercă în zadar să îi explice groparului exact ceea ce l ar fi ajutat să identifice mormântul pe care îl căuta, căci realiză că acesta era surd. Cezar oftă adânc și
își cuprinse ceafa cu ambele mâini.
– Te pot ajuta, tinere?
– Sunt cam prea înaintat în vârstă încât să mă numiți „tânăr”, îi răspunse Cezar pe un ton formal bătrânului senil care îi zâmbea cu gura până la urechi.
Acesta își frecă palmele între ele și i le așeză pe piept, în partea stângă.
– Tânăr ești pentru că aici e călduros încă. Bătrânul se strâmbă preț de câteva secunde. Sau chiar călâi, încheie el.
Cezar făcu un pas în spate și își frecă materialul hainei în zona în care palmele bătrânului îi atinseseră cămașa, de parcă ar fi lăsat ceva murdar în urmă.
– Doar căutam pe cineva, îi replică el rece.
Bătrânul răbufni într un râs isteric, gest care îl irită pe Cezar.
– Cred că este cam târziu să îți dorești o întrevedere cu cineva de aici, Cezar. Nu crezi?
Cezar căscă ochii și îl privi uimit.
– De unde...
– Îți știu numele? i o tăie bătrânul. Toată lumea cred că îl are la purtător din cauza presei care a format fel de fel de speculații chiar până lunile trecute despre tragedia familiei tale. Știi... nu a mai avut cine... să vină să îi
contrazică, șopti el pe un ton ușor părtinitor. Dar mi ar fi făcut plăcere să vină, continuă el. Prea stau ăștia și fac pe deștepții.
Cezar îl privea mut. Nu știa exact cum ar fi trebuit să reacționeze într o asemenea situație, căci știa că probabil bătrânul și de altfel chiar și restul lumii aveau o perspectivă condamnabilă asupra a tot ceea ce se întâmplase, inclusiv asupra sa. Cezar era înlemnit din orice punct de vedere, căci nu știa exact ce ar trebui să zică. Se obișnuise atât de tare să joace un rol știind că nimeni nu îl cunoștea în realitate, încât în acele momente realiza că nu prea știa să fie el însuşi, cel real.
– Să mă scuzi dacă eu am fost acela care te a întristat așa tare. Cred că toți se așteaptă ca preoții să fie niște molâi care știu doar să dea cu tămâie și să vocifereze în biserică. Presupun că pe mama dumneata o cauți.
Cezar dădu înmărmurit din cap și îl urmă pe bătrân printre morminte. Își luă la revedere printr o înclinare a capului și îl urmări dispărând printre cruci.
                                    *
Problema reală a unui om ce nu își îngrijește grădina sufletului decât cu
venin pe care îl cultivă, îl dezvoltă, și își otrăvește la rândul său sufletul doar pentru a afecta și mai tare alți oameni e
că ceea ce este în interior are nevoie și de câte o rază de lumină pentru a putea rezista, Sufletul se adaptează clima-
tului pe care oamenii îl oferă, dar asta nu ar însemna că are și o viață lungă. Momentul în care sufletul este pe moarte este același cu dorința de a lua majoritatea lucrurilor de la capăt, de a smulge toate buruienile și de a pregăti din nou pământul pentru ceva mult mai bun de această dată. Pe de altă parte, problema este că uneori, chiar dacă
se găsește o oarecare dorință de schimbare, în cele mai multe cazuri șansele de reușită sunt scăzute. Probabil că este ceva la nivelul relației pe care o avem cu universul, divinitatea sau chiar viața în sine care nu ne lasă să reluăm lucrurile ca și când nimic nu s ar fi întâmplat. Gravitatea faptelor înclină de cele mai multe ori balanța spre un viitor nu prea plin de oportunități. Tocmai de aceea oamenilor hapsâni li se întâmplă adesea să atingă succesul mai rapid decât ceilalți, căci oricât de nedreaptă ar
părea situația, nu e nici pe departe în acest fel. Probabil vor urca atât de sus în anumite domenii –inclusiv în cele
care activăm– încât o să reapară veșnica întrebare în conștiința majorității (care se găsește a fi slabă, de altfel): „De
ce el/ea și nu eu?”. Ei bine, nu este un fapt cunoscut sau științific, pentru a preciza cu exactitate căderea acestora,
dar ea este una inevitabilă. Chiar și așa, nu ar trebui confundat succesul cu fericirea. Există oameni obsedați de
tema succesului care de cele mai multe ori îl ratează, sau care chiar și când îl au, sunt nefericiți. De unde rezultă că este ceva în configurarea noastră personală despre viață în general care nu este întocmai satisfăcător. Mai întâi de
toate ar trebui să nu ne identificăm noi, ca indivizi, doar liniile trasate de către alți oameni în propria lor călătorie.
Greșeala uriașă pe care orice om o face într o perioadă mai îndelungată sau nu este că are tendința de a se inter-
secta cu destinul pe care altcineva trebuie să îl parcurgă.
Lucru ce nu pare a fi chiar atât de dăunător până când se ivește o fundătură din absolut toate direcțiile.