Comunicarea, dincolo de cuvinte

Chiar dacă limba română cunoaște dubletul comunicare / cuminecare , unele dimensiuni ale comunicării nu le putem cunoaște decât în condiții extreme, uneori chiar în lipsa cuvintelor, și chiar, de cele mai multe ori, a partenerilor de dialog. Asta deși sensul inițial al cuvântului trimite la comunicarea/împărtășirea de informații cu un (ipotetic) interlocutor uman, sau chiar cu o entitate abstractă.
    Atât de naturală, de firească, e nevoia de comunicare a ființei umane încât ea se exercită inclusiv asupra unor parteneri de dialog nevăzuți, adesea chiar inexistenți. Cum am putea cataloga altfel gestul milioanelor de internauți, ce trimit zilnic în eter mesaje sinucigaș de intime, uneori vizând date despre propria familie, despre copii și chiar despre avere, ori opțiunile politice, decât o formă de autodenunț?

Gestul lor ne amintește de indiscreția legendarului bărbier al regelui Midas, care, nemaiputând suporta de unul singur povara unor secrete ale stăpânului său, le-a încredințat unei banale gropi de pământ, evident, cu rezultatele știute. Și totuși, comunicatorii moderni nu au nici măcar scuza că nu au fost preveniți de consecințele unor astfel de gesturi autodistrugătoare. Cum însă, un vechi proverb ne învață că și „zidurile au urechi” și la nevoie pot chiar vorbi, rezultă că, cel puțin în unele privințe „tăcerea e de aur”.
    Mai nou, au apărut o serie de scrieri memorialistice care descriu modul cum deținuții politici „comunicau” între ei, nu prin viu grai, contactul de acest gen fiind aspru pedepsit, ci prin mesaje sonore– bătăi în țevi, în pereți, în cănițele de metal. În acest mod, zidurile pușcăriilor deveneau adevărate camere de rezonanță ce trensmiteau la distanță mesaje la care adesea emițatorii nici măcar nu așteptau răspuns.
    La polul extrem al comunicării imposibile se situează „dialogul cu Dumnezeu”. Este ruga credinciosului, a celui care poartă în suflet speranța unui Dumnezeu viu. Chiar dacă, aparent, pare un monolog, pentru cel ce crede în  Dumnezeu rugăciunea e o realitate atât de copleșitoare încât devine dialog. Faptul că răspunsul Divin este confundat adesea cu tăcerea absolută nu-l descurajează pe credincios, care pune acest gest pe seama discreției Creatorului. Omului modern, sau, mai bine zis, omului lipsit de credință acest „dialog” i se pare imposibil, absurd, inutil și fără noimă. Este doar o ilizie, o formă de lipsă totală de sensibilitate, căci, în fond, ateismul absolut nu există, el fiind adesea confundat cu scepticismul. Omul fără „organ” de auz  la porunca Divină este adesea un individ alienat, un învins și de cele mai multe ori un personaj irecuperabil social. Gestul credinciosului care sărută icoana și înalță rugăciuni către Tatăl Divin nu are de-a face cu situația îndrăgostitului ce-și „urmărește”, pasionat, obiectul preocupărilor diurne. Credința ține de transcedent, nu de material. Credinciosul percepe lumea dincolo de reflecția analitică, prin intuiție, de aceea „dialogul” său e pur și absolut. Nu degeaba se spune că ființa umană are o comunicare „interpersonală” cu Divinitatea. Însuși Apostolul Ioan spunea că „Dumnezeu este duh și cei ce se închină Lui trebuie să se închine în duh și adevăr” (Ioan 4.24).
    Concluzionând, comunicarea cu Divinitatea este o formă de transmitere totală a unor adevăruri fundamentale, exprimate exclusiv cu ajutorul gândului. Pentru profani ea poate fi chiar o uniune mistică, dar pentru cei dispuși să reflecteze, este o experiență autentică și privilegiată.
    Chiar și oamenii de știință admit existența acestei realități.  Un mare filosof american, Wiliams James (1842-1910), susținea chiar că „unirea mistică e o cale autentică de cunoaștere”. De altfel, o experiență similară descrie și  Blaise Pascal (1623-1662), în celebrul său Memorial,  atunci când se referă la o noapte de extaz religios, ce ar fi trăit-o la 23 noiembrie 1654,  care i-a prilejuit o relație nemediată cu o forță divină. Iată finalul Notiței-memento, găsită de biografii săi, după moartea filosofului, se spune, în căptușeala hainei: „Foc. Dumnezeul lui Avraam, nu al filosfilor și savanților. Certitudine. Sentiment. Bucurie. Pace.” În acest caz, însăși evocarea unor cuvinte esențiale, cu valoare simbolică, trimite la emoția provocată asupra sa.
    Departe, așadar, de a ne lansa în unele speculații de natură religioasă sau chiar filosofice, vom aminti doar, că, în mod similar, și comunicarea artistică este tot o formă de dialog comunicațional. Receptarea unui tablou, a unei partituri muzicale fac apel la imaginația noastră, căci, după cum afirma Tudor Vianu, frumosul este „topit”, este intrinsec operei de artă. Cu toate că valoarea estetică nu este totuna cu opera de artă în sine, ea reprezintă un cosmos „desăvârșit și definitiv” ce aparține comunicării.
    În concluzie, comunicarea este mai mult decât un  simplu dialog iar pentru a-i înțelege toate sensurile trebuie adesea s-o curățăm de „rezidurile” banalizării și să-i redăm sensul superior de comuniune cu partenerii noștri potențiali de discuție.