Filosofie, sau meserie ?

La începutul anilor ’40, într-o conferinţă susţinută la Sala Dalles, Mircea Vulcănescu (1904-1952), vorbea pentru prima dată despre conceptul de filosofie românească, stabilind şi câteva criterii dincolo de care se poate vorbi de o filosofie cu şi pe temei autohton. Între altele, marele cărturar, mort la Aiud în condiţii martirice, invoca prezenţa şi cultivarea permanentă, de la liceu la facultate, a disciplinei filosofie, editarea curentă de reviste şi cărţi de filosofie, afirmarea unor intelectuali capabili să susţină public ideile filosofice şi să menţină un dialog permanent cu omologii lor străini. Desigur, în acel moment istoric se putea vorbi cu certitudine  de o filosofie românească, pe temeiul căreia s-au format şi afirmat generaţii de intelectuali, unii inclusiv sub regimul comunist, alţii cu anvergură şi vocaţie internaţională.

Paradoxal, astăzi, în epoca aşa ziselor libertăţi, tocmai acest spirit ne lipseşte, respectiv conştiinţa afirmării unei filosofii româneşti. Odată cu rarefierea şi chiar strangularea studiului disciplinelor socio-umane la liceu, cu desfiinţarea majorităţii Secţiilor de filosofie de la marile universităţi, şi nu în ultimul rând, cu împingerea studiului filosofiei spre direcţii cât mai selecte, cvasi-confidenţiale de cercetare, conceptul însuşi de filosofie românească a fost pus în discuţie, devenind tot mai greu de susţinut chiar şi de cei mai vaşnici apărători ai săi.
    Ne întoarcem, astfel, din motive ce  nu pot fi imputate în totalitate filosofilor, la ideea, păguboasă, susţinută din păcate şi de unii lideri de opinie fără o elementară cultură socio-umană, că învăţământul românesc, în ansamblul lui, şi cu prioritate cel filosofic, ar fi o pierdere de vreme, o inadecvare socială, o cheltuială inutilă, pentru că, nu-i aşa ?, filosofia nu se mai vinde pe piaţa muncii. Mai mult, s-a creat şi opinia, susţinută de tot mai mulţi părinţi, că filosofia n-ar mai fi un paşaport de reuşită în calea spre borcanul cu miere social.
    Dacă lucrurile ar sta (doar) aşa, ar însemna, de pildă, că şi alte ramuri ale ştiinţei, de la matematică, la astronomie şi fizica teoretică, ar trebui excluse de la studiu căci nimeni nu ne garantează că ştiinţa, în ansamblul ei, ar avea un scop utilitar. Că o astfel de teză a putut fi transformată chiar şi în crez politic („Mai bine tinichigiu, ori chelner, decât filosof”), nu ne mai miră. Dar că ea a fost preluată şi de „tehnocraţi”, sub forme, e drept, mai elaborate, precum legarea învăţământului de practică, ori adecvarea curriculei la cerinţele sociale, este îngrijorător. Ea conduce spre ideea că un cercetător, în orice domeniu ar activa, un savant, nu este decât un soi de inadaptat social, un balast, pentru el şi familia lui, dar mai ales pentru o societate atât de preocupată de utilitarism. Că lucrurile nu stau aşa, ne-o dovedeşte viaţa, practica socială, cum ar spune aceeaşi formatori de opinie.
    Privind astfel lucrurile, înţelegem de ce noii corifei ai managementului educațional nu au nici o competenţă practică, de ce valoarea a devenit la noi sinonimă cu popularitatea. Asta în vreme ce la vecini, dar şi peste Ocean, de unde ne vine lumina, filosofii sunt vedete media, determină politicile şi uneori fac efectiv parte din staff-ul de conducere al marilor corporaţii. Similar, din America Latină, până în fostul Est comunist, la toate marile universităţi se studiază filosofia, absolvenţii, de la ingineri, la arhitecţi, mândrindu-se dacă, în pregătirea lor de bază întră şi astfel de cursuri.
     Peste tot în lume meseriaşul (de la economist, la chirurg, arhitect, pilot, ori jurnalist) este un om cult, asta e pentru că nicăieri statul n-a descurajat studiile umaniste. Generalizând, se poate spune chiar că, paradoxal, îngustarea, chiar restrângerea studiului disciplinelor teoretice - de la filosofie, la literatură și de la istoria artelor, la  estetică, chiar și la etică - ne-a barat calea spre performanţă. Cu cât refuzăm marile proiecte, gen  literatură română,  filosofia cu şi pe temei românesc, cu atât ne apropiem de conceptul, păgubos, de „generaţie expirată”.  Or, baza acestor cunoștințe se fundamentează în liceu şi se desăvârşeşte la Universitate.