Oraş bătrân

Uneori am impresia că acest oraş, atât de drag mie, se stinge încet ca o candelă.
Oamenii odinioară zâmbitori s-au dezvăţat parcă să zâmbească, s-au dezobişnuit să se bucure.
Tot mai mulţi dintre ei, scufundaţi ca şi cum în nişte dialoguri mute sau tăceri zgomotoase, tec pe lângă tine, ca şi cum fericirea, iat-o!, le e de mult prizonieră! Iar unora, glasul le arde, dar n-ar îndrăzni să-ţi şoptească nici măcar un singur cuvânt. Da, cu adevărat viaţa altora ţi se pare întotdeauna mai simplă sau mai uşoară. Aşa li se par şi lor vieţile noastre. Însă dincolo de această perdea ni se ascund toate frământările, pe care le purtăm sub o înfăţişare liniştită, ca să nu fim deconspiraţi. Dar chiar şi aşa, de ce ne-ar fi totuşi atât de greu să ne zâmbim unii altora?
De ce ne-ar fi atât de greu – să nu trecem muţi unul pe lângă altul? Oare bătrânii noştri  au avut mai puţine griji? Cum oare au reuşit să treacă peste toate cu bunătate şi zâmbet? Iar noi trăim ca şi cum n-am trăi, ci am locui într-o stepă, unde nu se aude decât un singur sunet: vântul!Şi ne stingem încet, încet ca o candelă căreia i s-a terminat untdelemnul din pahar şi-i rămâne puţin fitil, pentru ultimele licăriri…
Oraş bătrân, zâmbeşte!