Pe-un tron înalt

Atunci când Ștefan cel Mare s-a dus să ceară un sfat de la duhovnicul său, Daniil Sihastru, acesta i-a răspuns: „Aşteaptă afară, căci sunt în rugăciune”. Domnitorul Moldovei, nu s-a supărat sau mâniat că un pustnic îşi permite să-l țină la uşă. Nu s-a gândit nicio clipă: „Iată, eu Ștefan, care am câştigat atâtea războaie şi mi se închină tot poporul, sunt umilit de un monah!”
Noi însă, urmaşii lui, ne comportăm de multe ori ca şi cum am fi mai mari decât însuşi Ștefan-Vodă.
Avem o părere atât de bună despre noi încât nu suportăm nici cea mai mică observație. Iar imaginea aceasta mincinoasă pe care o plăsmuim fiecare despre sine, ne ridică pe-un tron înalt, de unde nu mai vrem să coborâm, aşteptând mereu slavă şi cinste de la alții. Dar am impresia că şi-n cazul în care am locui cu un înger în cer, tot am avea probleme. Ne vom certa cu el şi-l vom scoate pe el vinovat de propriile acțiuni.

Odată un bătrân în timp ce făcea mâncare şi-a scăpat lingura în cratiță. Și chiar dacă mâncarea dădea în clocot, acesta şi-a băgat mâna în oală să caute lingura. Dar spre surprinderea unor martori, bătrânul nu simțea fierbințeala, ci din contra – şi-a scos mâna de acolo ca şi cum ar fi scos-o de sub jetul unui robinet cu apă rece. Dar chiar şi aşa, martorii acestei întâmplări în loc să se mire de cele văzute, au mers să se plângă altora că bătrânul şi-a permis să mestece mâncarea cu mâna.
Părerea înaltă despre sine te îndeamnă să vezi mereu faptele altuia mai rele decât pe ale tale. Mândria şi invidia s-au împrietenit atât de mult cu omul, încât acesta dacă l-ar întâlni mâine pe Ștefan cel Mare în mijlocul bulevardului, i-ar spune: „Măria ta, ia dă-te jos de pe cal, să mă urc eu!”