Orbul mi-a arata lumea

Treceam mereu prin fata usii lui cu  sentimente de indoiala, de necunoastere, cu teama. Nu-l vazusem niciodata in carne si oase. Mirosul greu de tutun puturos ce invaluia in permanenta usa apartament lui, adunandu-se in fum ca un  scut de separare a lui,  de restul lumii, acompaniat de o muzica lautareasca, imi prefigurau profilul unui personaj pe care nu doream a-l cunoaste vreodata. Stiam insa ca este nevazator si asta imi mai imblanzea gandul, care se transforma de cele mai multe ori in compasiune. Ma gandeam ca nevazatorul atat avea de la viata: muzica si fumatul, mult prea putin pentru a face din asta un scop in a continua sa traiesti intr-un intuneric vesnic.

Intr-o zi l-am intalnit pe nevazator la noi acasa. Statea pe canapea si vocea lui baritonala taia fumul gros si inecacios al tigarilor consúmate si adúnate in si pe langa o scrumiera,  intr-un manunchi mare de mucurí si scrum.
-    Ea este fii-mea, m-a prezentat tata musafirului nostru.
M-am apropiat cu multa precautie de el. Nu stiam cum se procedeaza in astfel de situatii si doar speram ca prezenta mea inopinata, mai mult de o secunda,  sa nu-i intrerupa peroratia neobisnuitului personaj. Omul nu a facut asa. A zambit in directia mea, a incercat cu o mana tremuranda, nesigura de reusita finalitatii gestului, sa-si puna tigara in scrumiera, incercand la fel de neputincios sa se ridice. A izbutit, imprastiind mult scrum in jurul lui,  sa se ridice in capul oaselor. Mi-a intins cu un gest militaresc mana si s-a prezentat.  M-am prezentat la randul meu.. Nu-mi amintesc cum se numea si nici nu pot aprecia varsta, fiindca si daca ar fi fost mai tanar decat imi imaginam eu, imbracamintea demodata si culorile terne il  imbatraneau teribil de tare.
-    Te rog ia loc langa mine, mi-a spus bland musafirul. Vreau sa te vad mai bine.
Nu m-am clintit din loc,  mi-am rotit doar ochii inspre tatal meu, cautand raspuns. Tata m-a incurajat sa dau curs invitatiei.
Omul mi-a mangaiat parul si apoi fata. Asa putea el sa vada.
-    Ce frumoasa esti!
.. si nu era deloc asa. Eram o adolescenta in crestere, mai mult desalata decat silfida,  cu pometii inaspriti de niste dinti ca niste lopatari, mult prea mari comparativ cu ovalul fetei. Nu-mi amintesc dialogul si nici nu cred sa fi urmat. Imi amintesc doar modul in care m-a “privit”, deloc iscoditor,  ci doar contemplativ. Pentru mine nu mai  conta ca el nu vedea. Simteam  ca nu avea nevoie de ochi pentru a ma vedea cu inima.
Noaptea am adormit greu. Privirea orbului ma urmarea. Aveam pe aceea vreme sufletul neintinat si m-a chinuit faptul ca-l indusesem si-l mentinusem  pe orb in eroare. Nu eram frumoasa si asta ar fi trebuit sa i-o spun orbului, apoi nu aveam inca varsta sa imi sarute un barbat mana. El insa nu avea de unde sa stie, iar eu nu invatasem  cum sa-i  feresc pe oameni   de capcanele propriilor lui vulnerabilitati.
Nu voi uita acea scurta dar atat de puternica si mai ales providentiala intalnire. Atunci abia ochii mei s-au deschis lumii. Orbul m-a invatat sa vad,  nu doar sa privesc; sa vad nu doar vreascurile ci si florile care au fost ele odata, sa vad nu doar cerul innourat, dar si soarele dincolo de ei.
Sa stiu ca noapte e,  doar pentru ca ochii mei sa nu orbeasca de stralucirea unei zile ce-mi va fi data, ca nu  e totul noapte in ei. Sa stiu ca, desi vedeam, pana sa-l cunosc, eram aproape oarba.