Recurs la sinceritate

Sunt mai multe, chiar foarte multe, cărți la care țin, poate și pentru că le-aș mai reciti, din când în când. Nu doar Ilf și Petrov, să mai fac o burtă de râs, ci și tratatul de dezinformare al lui Volkoff, din cu totul alte motive… Simplu. Din alte motive…
Donc, un creștin alerga besmetic, ca luni, către locu lui de muncă, un loc nespectaculos, chiar tern și neatractiv, cu un șef nașparliu, cam ne…, nici de nevastă, nici de amănți, asta e, nimeni nu e perfect, la vie s en va. Da în piața publică, în buba târgului, în Piața Unirii din Iași să spunem, da poate fi oriunde, alt creștin se dădea în spectacol, moca, sătea cocoțat pe terasa unui hotel, să-i spunem Unirea, amenințând că gata, se aruncă, nu se mai poate, până aici frate, gata. În piață, lumea ca lume, gură cască, poliție grămadă, pompieri buluc, salvări cât cuprinde, smurduri la greu, presa fleașcă de entuziasm că se mai leagă un subiect mai erect (un foto mai șmenozit urla la el, aide bre, te arunci ori nu, că am treabă, am o nunță pe țeavă, diseară și musai să mă dreg cu ceva, ce te tot încoiești?), ceva drojdari de cursă lungă, încă nedezmahmuriți da pe drumu cel bun, la pariu de-o votcă mică, se aruncă sau nu ciumpiliticu?

Da ăla de pe terasă, de negocia cu psihologul, psihopatu, oricum cu cineva tentat și el să încerce un decolaj, de colea de sus, creștinu deci, spunea că gata,  nu se mai poate, s-a prăpădit totu în țara asta. Da ce e bre? S-a scumpit barilu de gaz, cursu de schimb e de cacao, e deficitu bugetar nesustinibil, nu mai vine primăvara în România, tot din motive de ruși? Iar ăsta, sincer ca un bebe căruia i-a fost lăbuită suzeta, recunoaște cu picioarele în gol, bre, s-a scumpit sexu oral în dosu gării, nu se mai poate, gata, până aci…
Creștinu de care spuneam că simula că s-ar grăbi la muncă, cască și el gura, cu grije, să nu-i palmeze careva plombele, da cam întârziase deja, șefu ăla ne… sigur o să-l căprească taman pe el, hai să sune secretara s-anunțe că întârzie, ceva, o scuză, o gușă, tramvaiu, soacra, mama mare. Numai că, după ce s-a pipăit cu metodă, de era să i se și scoale singură, a descoperit că nema telefon, gone with the wind, cum ar spune albanejii. Că cât căsca gura, l-au făcut la bozonare, cu toată poliția acolea. Da după ce-a înjurat cu sete, o altă vreme păguboasă, aide bre la muncă, să luăm un taxi ceva, să nu creadă șefu că chiar ne doar la bașcheți de program. Doar că între timp, nici portofel nu prea mai avea drept credinciosu, ăi de-l găsiseră de frăierescu chiar l-au făcut cum trebuie, noroc că i-au lăsat ismenele-n cur. Normal că, pieton fiind, a mai adunat fo juma de oră întârziere, șefu ne… era deja vișiniu spre cadaveric, drept pentru care l-a anunțat sec, gata Popescule, dacă pe tine te doare-n cur de slujbă, și pe mine mă doare tot acolo de creditele tale. Mai am doar două cuvinte să-ți spun, sic tir!
Sigur, e doar o poveste, dar cam așa se mânărește agenda publică și subiectele de interes pentru bietul creștin sireacu. Dă-i cu criza politică și anticipatele, dă-i cu coronavirusu cu ochii oblici, bagă la greu niște carantine pe ici colo colea, și gata, hai că nu ne mai prindem că iar ne-au făcut la buzunare…
Când mai eram mai bighidiu prin branșă, aflam că undeva, la un serviciu, aveam un dosar pentru așa numite activități anticonstituționale, muncit și plătit de niște oameni care-mi răsuflau în ceafă, să vadă ce și cum și când și de ce scriu. Da fără să trimită dosaru mai departe, de-un proces ceva, ci doar așe, să fie, la o adecă, pac la Răsboiu…
Da bre, nu discut aci parșivenia presei, cât a mai rămas din media, de a face din rahat bici cu stropi, da parcă e indimenticabil, impardonabil, să nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. Am propus acum ceva vreme o discuție serioasă, dialog adică, despre riscul și vulnerabilitățile neomarxismului și a tâmpitelor politici corecte, despre irosirea, disiparea identității naționale simultan cu bejenia generalizată în toate vânturile, despre neamu ăsta care devine doar o populație acolea și ea, o gubernie a unora și altora, despre tupeul unui ambasador american care se poartă aci ca un gaulaiter, că fixația de a avea mereu un cur de pupat o să ne omoare, că la Moskva, că la Washington, că la Bruxelles, că vorba unui rege, neamț și el ca tot românu, ne cam place să fim cu curu-n două luntre…
Da, cam așa stă treaba. În dosu gării. În România. On va bavardez de ca, vorba ăstora de prin Caracal și a celorlalți care, ete, ne încăpățânăm, încă, să nu o tăiem din țară, că totuși, cineva trebuie să stingă lumina…