Un om

Îl vedeam la poarta bisericii în fiecare duminică. Avea mereu mâinile pline de răni şi păreau îngheţate şi-n toiul verii. De parcă frigul i s-a împlântat atât de mult în oase încât îl purta oarecum resemnat sau ca pe-o parte din el. Dar ceea ce  impresiona cel mai mult era zâmbetul lui. Zâmbea la toată lumea. Şi apoi îi conducea cu privirea pe toţi enoriaşii care intrau pe poarta bisericii, de parcă şi-ar fi însemnat undeva într-o agendă  prezenţa fiecăruia. Iar iarna se ascundea într-un colţ al lăcaşului, ca şi cum nu voia să fie observat de nimeni. Sau parcă i-ar fi fost ruşine să cerşească şi acolo. Dar şi zâmbetul cu care mă obişnuise lipsea. Numai în colţul ochiului am putut să obvserv o lacrimă de sticlă, care îngheţase de dimineaţă, de ieri sau cine ştie de când... Şi abia acum între icoane urma să se dezgheţe, adusă ca pe un dar lui Dumnezeu. Şi brusc mi s-a făcut ruşine. Pentru că trecem pe lângă astfel de oameni în fiecare zi, dar nu-i observăm. Sau, dacă-i întâlnim, ne ferim de privirea lor şi grăbim pasul, ca nu cumva să fim părtaşi la suferinţa lor. Însă unii dintre aceştia au mai mult de oferit decât noi: mulţumire, credinţă şi lacrimi.