Dino Buzzati- Monstrul Colombre

Horia Picu

Dino Buzzati spune lucuri profunde în cartea sa. Fiecare povestire are doar câteva pagini, dar e destul ca de fiecare dată să fie alte înţelesuri, alte profunzimi care îl „urmăresc” pe cititor mult timp după ce-şi pune din nou cartea ȋn bibliotecă. Scriitorul italian e un maestru al ideilor care se strecoară printre rânduri. Şi este, în acelaşi timp, autorul unor personaje extrem de diferite şi interesante.

În „Monstrul Colombre” putem vedea cum s-a schimbat percepţia omenirii despre bătrâneţe. Acum, un om de patruzeci de ani nu ni se pare a fi bătrân. Un personaj al lui Dino Buzzati avea altă părere. Spune fiului său, Stefano, cu care plecase pe mare:
 „Cu toate că am patruzeci de ani, […]

ʺCandid sau Optimismulʺ de Voltaire

Horia Picu

Voltaire ne lămureşte repede despre titlul nuvelei sale filozofice scrise în 1759: „Îi citeai sufletul pe faţă. Judeca lucrurile destul de bine deşi avea o minte foarte simplă: cred că din cauza asta îl chema Candid.”
Personajul principal este aşa cum sugerează numele: sincer, inocent, încrezător fără rezerve în învăţăturile pe care cei doi filozofi ai săi, mai întâi superoptimistul Pangloss şi mai apoi pesimistul Martin i le-au dat. Crescut în castelul baronului de Westfalia,  Thunder-ten-Tronckh, ca fiu nelegitim al surorii baronului, se îndrăgosteşte de fiica baronului şi din acest moment viaţa paşnicului Candid se schimbă fundamental. Este alungat din ţinuturile natale şi trece prin nişte aventuri extraordinare, care-l schimbă profund.
Voltaire ne-o descrie pe aleasa inimii lui Candid în felul următor: „Cunigunda, în vârstă de şaptesprezece ani, era roşie la faţă, strălucitoare, grasă şi nurlie.”

MARIN SORESCU - Portret stroboscopic

Dan Lupescu

Marginalii la volumul MARIN SORESCU în postume
de ADA STUPARU
Binevenit și necesar, poate chiar așteptat cu înfrigurare de o parte a familiei, a criticii literare și a pleiadei (cândva enorme) de suporteri de toate vârstele, tămăduitor, contrariant și, pe alocuri, provocator, dar și iritant -, volumul Marin Sorescu în postume își atinge, indiscutabil, cel puțin una dintre ținte: stârnește interesul față de scriitorul total din Bulzești, laureat al Premiului Herder (1991), care a trecut pe lângă încununarea cu Nobelul pentru Literatură, nu o dată, ci de două ori.
Ultima dată, în 1996, din pricina intrigilor odioase ale unor ne-oameni/ existențe malefice din țară, conform comunicării atașatului Ambasadei Suediei la București, care i-a adus delațiunea trimisă juriului și l-a îndemnat pe poet să o afișeze la avizierul Uniunii Scriitorilor din România, pentru a le arăta confraților chipurile hâde ale denunțătorilor mincinoși.
Stârnește interesul și, concomitent, sintetizează cu osârdie și destulă acuratețe o arie cu adevărat copleșitoare de informații despre destinul creației, de toate felurile, a lui Marin Sorescu, după data fatidică de 8 decembrie 1996, când a trecut devreme, mult prea devreme și repede, repede în cer, despărțindu-se, cu înțeleaptă înțelegere, de efemerul trup de humă și născându-se...

„Zadig” de Voltaire

Horia Picu

Voltaire e un nume uriaş al literaturii universale. Au trecut mai mult de 230 de ani de când existenţa sa umană s-a terminat. Şi tot atâta timp de când a devenit nemuritor ca scriitor, ca filozof, ca om de cultură. Nemurirea aceasta poate fi demonstrată, poate fi înţeleasă şi argumentată probabil prin fiecare povestire, roman, sau tratat filozofic scrise de autorul francez. „Zadig” confirmă cele afirmate mai înainte.
Autorul povestirii spune multe adevăruri care nu pot fi puse la îndoială nici acum şi nu vor fi niciodată contestabile. Eroul principal este Zadig, care a trăit în vremea Babilonului, pe vremea regelui Moabdar. Interesante trăsături de caracter avea acest personaj:
„Deşi tânăr şi bogat, ştia să-şi înfrâneze pasiunile. Nu se silea să pară ce nu era.”

Mi se pare mie, sau pe la noi mulţi se silesc să pară ceea ce nu sunt?... Zadig era un tip bine instruit: „din me¬tafizică ştia ce s-a ştiut în toate timpurile, adică foarte puţin lucru.”

modest: „ Zadig învăţase din cartea întâi a lui Zoroastru că iubirea de sine este un balon umflat cu vânt din care ies furtuni când îl înţepi.”

Semnificații ale ludicului în „Levantul”- Mircea Cărtărescu

Rusu Elena - Andreea

Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1956, în București. Absolvent al liceului „Dimitrie Cantemir" din București, urmează cursurile Facultății de Limbă și Literatură Română. În 1980 prezintă teza de licență despre imaginarul poetic eminescian din poezia postumă, care s-a transformat în volumul "Visul chimeric". În anul 1999 obține doctoratul în literatură română cu o teză despre Postmodernismul românesc coordonată de profesorul Paul Cornea, publicată în același an la editura Humanitas.

Este căsătorit cu poeta Ioana Nicolaie. Este considerat de critica literară drept cel mai important dintre poețiigenerației optzeciste. Este profesor universitar doctor la Catedra de literatură română a Facultății de Litere a Universității din București.

Lucian Blaga: „Hronicul şi cântecul vârstelor”

Horia Picu

Satul natal, anii copilăriei, anii de studiu fǎcuți din ce în ce mai departe de casă şi la şcoli din ce în ce mai performante, primele flirturi, căsătoria, anii primului război mondial, momentul Marii Uniri, studenţia la Viena şi multe alte episoade sunt evocate cu nemăsurat talent de scriitorul ardelean în opera autobiografică “Hronicul şi cântecul vârstelor”.

 Până la patru ani, Lucian Blaga n-a vorbit, dar “muţenia mea plutea oarecum în echivoc şi nu îndeplinea chiar în toate privinţele condiţiile unei reale muţenii, căci lumina cu care ochii mei răspundeau la întrebări şi îndemnuri era poate mai vie şi mai înţelegătoare decât la alţi copii.”

Poezii de Zenovia Priboi

Zenovia Priboi

La tine-n suflet

Păstrează-mi un locșor la tine-n suflet,
să nu îmi spui că l-ai dat nu știu cui,
îți dau chirie zilnic câte-un zâmbet,
și o privire-a ochilor căprui....

Duminică-ți mai dau o mângâiere,
pe frunte ai un loc care te doare,
și-apoi îți sărut ochii în tăcere
și colțul gurii ce sfios tresare!

Poezii de Angelina Nădejde

Angelina Nădejde

Inculpată toamnă

 
Eşti nedreaptă, toamnă, când îmi furi sfioasă,

Trandafirii-n floare, cu boboci pe ram,

Şi îmi laşi grădina tristă, zdrenţuroasă,

Ca pe-o cerşetoare care-mi bate-n geam.

Poezii de Claudia Partole

Claudia Partole

Mergeam

după un porumbel rănit,
Copacii plângeau.
Eram singură pe lume...

Soarele

Îmi sfâşie gândurile...
Se spulberă din mine
molii.

Poezii de Elena Caruntu

Elena Caruntu

...LULEAUA UITĂRII...

Pe un colț de policioară, și-a lăsat bunu'luleaua,
Într-o ceașcă fără toartă, s-a uscat de demult cafeaua
Un ziar vechi, mototolit, a cules pulberea vremii,
Iar icoana din perete, parcă-și murmură vecernii.

Un păianjen a țesut pânză peste masa mică
Vine vântul, pe-un geam spart și din joacă i-o mai strică
Un ceasornic tace-n tindă, cu limbile înțepenite,
Pe-o hârtie îngălbenită, cineva a scris cuvinte.

Despre moartea suspectă a unui colonel patriot

Iacob Oniga

Era o dimineaţă obişnuită de 17 septembrie 1989. Nimic nu prevestea nimic. Şi, cum zicea un tip mai hâtru despre viaţa asta: „Dacă n-are rost, ce rost mai are”!.
Am plecat, ca în fiecare zi la serviciu în aşa fel, încât cel puţin pe la 7.45 să intru pe poarta instituţiei din fosta stradă a Scânteii. Mi-am văzut conştiincios de ale mele. Nu aveam timp de cafele şi discuţii interminabile înainte de a începe munca, mai ales că în acea perioadă cafea nu prea era, ci înlocuitori, adică „nechezolul”, o cafea mai slabă, dar destul de bună la gust, naturală şi ecologică, cred. Nu eram aşa simandicoşi ca azi, când aproape toată ziua bem cafea şi constatăm cu stupoare la sfârşitul zilei că n-am muncit nimic. De fapt, cam de 24 de ani bem numai cafele şi povestim absurdităţi goale pe dinăuntru.
În structura antiteroristă de atunci, pentru culegerea de informaţii pe profil, eram doar doi ofiţeri, eu şi tânărul locotenent şi           consătean-lăpuşan, Lazăr Mircea, un om deosebit, fiul unei familii de intelectuali - mama învăţătoare iar tata profesor de istorie. Împărţeam acelaşi birou. Ne înţelegeam bine, mai ales că eu îi eram dator moral, având în vedere faptul că tatăl lui, Bunul Dumnezeu să-l ierte, m-a învăţat, fără ca eu să-mi dau seama atunci, când eram încă copil, să gândesc şi să fiu patriot român. Am început să discutăm de-ale noastre. Deşi în acea vreme se vorbea mult prea puţin despre terorism în România, el exista într-o anumită formă. Azi avem de toate din ce ne lipsea anterior. Terorism, şomaj, crimă organizată şi multe altele. Într-un cuvânt sărăcie şi degradare morală şi fizică.

Doctor, fără arginți !!!

Eugenia Dumitriu

"Cărăruie, cărăruie, care duci la București/ Drum ca
tine altul nu e, nici în lumea din povești./ Te aș-
terni în calea lungă a truditului meu dor/ Numai
gîndul lași s-ajungă, la căsuța cu pridvor/ Cale
lungă și frumoasă, cale ruptă de haiduci,/
Numai dorul duce acasă, dar pe mine, când mă duci? "
 
                      Era după amiază, cu parfum de toamnă, pe cerul sidefiu al Madridului, cutreieram străzile superbei metropole lovindu-mă uneori de oameni şi de arbori, aveam gâdul acasă, la România, la oraşul copilăriei şi adolescenţei mele, Roşiorii de Vede  şi încercam să-mi imaginez că poate după un colţ de stradă mă voi trezi aşa ca într-o poveste pe strada Oltului şi un dor trufaş îmi fărâmiţa inima, blestemată depărtare. La ceasul când păsările dădeau vamă timpului, cântecul lor înalt şi liber, de o mie de ori mai liber decât mine, am avut plăcerea și onoarea de a-l cunoaște personal, în casa domniei sale din Madrid, pe domnul doctor Antonio Rodriguez Romero, urmaș, pare-se ai vestiților doctori evangheliști, Damian și Cosma, numiți  și „doctori fără arginți” și spun asta pentru că a fost doctorul care a asigurat asistență medicală azilanților politici români,

Lăcrimarul cu fustă

Simona-Ioana Cucuian

La el în casă. Ca la el acasă? Ura expresia „Simte-te ca la tine acasă!” Unde? Ce? Cum? Sau cealaltă „Fă-te comod!” Adică? De ce? E vreo placentă stabilă prin zonă, izolată cu termopan şi antifonată cu bureţi sau vată de sticlă? Toate astea nu erau decât agasări ale normalităţii. De undeva, dintre boscheţii prafuiţi şi pişaţi din dreptul geamului - în dimineaţa asta, cu vreo 50 de metri mai îndepărtat de retină, cumva scos pe ochi, se auzeau ritmuri mecanice de gazzara. O atmosferă băgată pe gât. O poluare fonică extremă şi alternativ încreţită. Ar fi vrut să fie puiul de cimpanzeu alb. Abaterea. Micuţul care a scapat normei şi s-a nascut alb în plină noapte, în mijlocul unei perpetuari străbune de culoare. Chiar şi aşa se poate trăi. Cu tot cu Preludio en Tristeza Menor. Dar el, el se consola ca un taur într-o încăpere strâmtă. Dadea senzaţia că ar avea de gând să schimbe ceva în viaţa lui. Să se înfurie totuşi? Ca schema să fie clară şi tăiată din rădacini? Va sparge toate obiectele pe care le idolatrizase cu ceva timp în urmă prin trăirile lui cât de cât spirituale. Poate că şi alţii procedeaza la fel.

Trecând prin Săcel

Maria Tirenescu

Ultima noastră vizită în Maramureş, în 20 septembrie 2003, a fost scurtă: la notar şi la cimitir. La notar am semnat actele. La cimitir am aprins lumânări, am aşezat flori în vază, am depănat amintiri. Dacă tata ar fi trăit, în acea zi ar fi împlinit nouăzeci de ani. Sora mea nu i-a supravieţuit decât un an, iar mama a urmat-o la câteva zile.
Am zăbovit o vreme în casa părintească, alegând câteva cărţi, acte, notiţe şi fotografii.
Ne-am luat rămas-bun de la rudele care rămâneau în Vişeu şi am plecat. Voiam să urcăm Dealul Moiseiului cât timp mai era lumină. Drumul are multe curbe, unele destul de strânse, şi multe chiar în pantă. Aveam maşină doar de doi ani şi eram a patra oară cu maşina proprie pe acel traseu.
După ce, în Săcel, am trecut pe sub linia ferată, am cotit la stânga, spre Dealul Ştefăniţei. Dacă până atunci am vorbit puţin, acum mi s-a dezlegat limba:

MAJORATUL

Luciana Marinescu

PERSONAJE:
Mălina
Mihnea
Delia
Vlad
Lăcrămioara
Viorela
Mircea

FIGURANȚI: ospătărița, DJ-ul și grupuri de tineri.

Notă:Textul nu poate fi montat sau modificat fără acordul expres al autorului.
Nicio parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, distribuită sau transmisă, sub nicio formă sau mijloc (fotocopiere, multiplicare, copiere), sau orice altă metodă mecanică ori electronică, fară consimțământul autorului. Textul cuprins în această lucrare aparține în totalitate autorului, acesta având toate drepturile și responsabilitățile asupra lui.

FLOARE ALBASTRĂ

NICOLETA CASIANA OPRUŢ

Decorul: O bancă într-un parc.

Personajele: Copilul 1, Copilul 2, Copilul 3 şi Maria.

Copilul I: Astăzi, la şcoală, sora mea a învăţat poezia Lacul, o poezie foarte frumoasă.

Copilul II: De ce este frumoasă?

Copilul I: Voi v-aţi imaginat vreodată un lac albastru, plin de nuferi galbeni?

Copilul III: Am văzut într-o carte cu poezii scrise de Mihai Eminescu un lac plin de nuferi.

Copilul I: Chiar Mihai Eminescu a scris poezia Lacul.

Copilul II: Da, parcă am citit şi eu poezia.

Copilul I: Ascultaţi: „Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă / Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă.“

(20) FRUMOSUL ȘI IMAGINAȚIA, INTERMEDIARI ÎNTRE UNU ȘI MULTIPLU

Valentin Lupea

          Așadar, frumusețea care, strict vorbind, îi aparține numai lui Dumnezeu ca un nume divin, a fost coborâtă din cer pe pământ cu ajutorul unui lanț cosmic de simboluri. 
          Despre imaginație se vorbea uneori ca despre o mică barcă ce face legătura între sfera  cerească și cea terestră (De ex, Synesius. Vezi Bundy, op, cit, p. 149).
          Cu toate că esența frumuseții rămânea, ea îi străpungea capacitatea sensibilă exterioară și o sanctifica,  oarecum.
          Lumea culorii, sunetului și formei si-a câștigat reintrarea în grațiile esteticii teologice prin ajutorul pe care era în măsură să-l dea în reliefarea, reflectarea și însuflețirea învățăturii religioase. Sau mai bine zis: numelui divin i s-a îngăduit să țină cumpăna între spiritul pur și materia grosolană în sugestia simbolică. Lucrul acesta, deoarece clericii care meditau asupra acestor probleme erau, de fiecare dată, atrași în două direcții. 

(19) SUBSTANȚIALITATEA OPUSĂ A SPIRITUL ȘI A CĂRNII

Valentin Lupea

         Orice solicitare a simțurilor omului medieval, fie în cartea vie a naturii, fie în cartea scrisă a Bibliei sau în pictură și-n formele sculptate de pe zidurile bisericilor, "...totul alegorie-i / a lui Isus Cristos fiul Mariei, /(...) / totul divinitate-i"(IMNUL MARIEI).
          Cu toate că interpretările variau și cu toate că profanul inteligent începuse să zeflemisească limbajul semnelor, în ansamblu, fenomenele obișnuite ce se înfățișau simțului și sensibilității au devenit nume scrise pe apă, copii de vis, năluciri rătăcitoare. Imaginația care păstrează în chilia din fundul creierului rezerva de impresii sensibile este analogă cu apa, spunea Isaac de Stela (mort în 1169), (Bundy, op, cit, p. 207).
          Lucrurile văzute, auzite și întâlnite în plimbările zilnice își împrumutau, tot ceea ce ținea de caracterul lor esențial, dintr-un izvor nevăzut și neauzit și erau, contrar părerii vulgare, mai firave și mai trecătoare decât modelul lor inefabil. 
          Omul medieval înfăptuia, așadar, acest miracol de convertire, topind lumea sensibilă în cea spectrală și dospind idealul în corporalitate.