ANTIENTROPIA ESTETICĂ A RITUALURILOR POETICE ALE LUI DĂNUȚ CEPOI

          Aşa după cum declară însuşi autorul în cuvântul de încheiere al cărții sale RITUALURI POETICE, carte apărută la Editura eCREATOR, Baia Mare, 2024, Colecția POESIS, este a treia carte a poetului şi prima pe care o scrie în stilul aṣa-zis modern al versului alb, al versului liber, o carte la care a lucrat circa cinci ani, adăugând sau modificând câte ceva pe parcurs, o carte prin care Dănuț Cepoi, fire cerebralo-meditativă fiind, caută răspunsuri la problemele esențiale ale vieții, încercând să scoată la iveală "adevăruri nespuse, poveşti uitate, sau vise".
          Principala sursă de inspirație a poetului, pe lângă viața de zi cu zi, pe lângă amintirile copilăriei sale, ale părinților săi, ale bunicului erou, mort la Cotul Donului, ale tatălui său cu care a luat un prânz copios, ale mamei sale care,  pornea noaptea, pe la ora două, cu carul tras de boi, împreună cu frații şi surorile sale,să lucreze pământul bogat de la 15 km distanță, cu ritualul rugăciunii la câmp şi cu dejunul oferit la fața locului de către mama sa, singura rămasă în viață după războiul în urma căruia au pierit surorile şi frații lui, împreună cu tatăl său, amintindu-şi, după revoluție, cum o însoțea el pe mama lui, acolo, la pământul lor, plătind un om care să-i ducă (AUTOBIOGRAFICĂ), şi aşa mai departe, amintiri pe lângă care rămâne însă "poezia noastră contemporană care aduce an de an pe marea scenă a poeziei opere importante ale unor autori talentați cu sete de mărturisire şi exprimări fabuloase în arta poetică atât de bogată, dar mereu însetată de noi metafore"(Din mărturisirile poetului - Postfața cărții).

        Avem în fața noastră o carte despre viață, o carte despre problemele frumoase şi mai puțin frumoase ale vieții, ale trăirii, ale firii, mai mult amare decât dulci şi plăcute, pentru că aşa-i viața aceasta, cu bune ṣi rele, iar alta nu avem, o carte scrisă cu discernământ şi cu iubire, "cu multă iubire", din adâncul inimii sale, motiv pentru care, şi prin motto-ul cărții, plasat la început, autorul îndeamnă personal la iubire: "Nu uita să iubeşti!.
          Dănuț Cepoi încearcă, după cum singur mărturiseşte, folosirea versului liber, a versului alb, fără rimă, nu ca pe o încercare, nu ca pe un moft de dragul moftului, de dragul scrierii unei aşa-zise poezii moderne, ci ca pe o necesitate izvorâtă din interiorul inimii sale, de acolo de unde apare şi ritmul interior al versurilor sale, nevăzut, nerostit, dar simțit, deosebindu-se de grupul epigonilor zgomotoşi şi paraziți care, pornind de la o falsă înțelegere a noutății în artă, prin multiplicarea industrială a unor percepte inaugurate de corifeii poeziei moderne, cu renunțarea la orice angajare spirituală, cu eul poetic subordonat unui regim tehnic exterior, facil şi neangajat, cu verbul care ființează sau numeşte o lume subiectivă, cu acea bolboroseală insipidă, şi cu acea emisie lexicală  lipsită de sens, un adevărat delir verbal ce provoacă o beție de imagini care disprețuiesc forma şi adevărata profunzime a versului, o aventură a limbajului, zicem noi, specifică aşa-zisei poezii moderne, care aventură se va transforma în contrariul ei, iar funcția mitopeică a scrierii se va nimici într-un act amorf, irelevant, motiv pentru care o bună parte din poezia tânără,  aşa zis modernă, generează seriale de versuri mimetice, aparent novatoare, ce nu se vor putea integra prin nimic în acea patrie spirituală în care-şi au locul valorile reale.
          Cu scuzele de rigoare, am făcut acest demers critic prin aşa-zisa poezie modernă, cu o oarecare indignare şi mâhnire provocată de faptul că o parte dintre autorii tineri, nu numai ca vârstă, dar şi ca creație, se regăsesc între granițele acestor tipare nonvalorice.
          Nu este cazul poetului Dănuț Cepoi care încearcă şi el, în acest volum, folosirea unor tehnici "moderne", care nu sunt chiar aṣa de moderne (Vezi poezia lui Blaga şi a altor înaintaṣi), care este un scriitor adevărat ce se distinge de contingent, chiar şi-n cazul în care arta sa propune o formulă revoluționară asimilabilă mai anevoie, prin împrejurarea în care opera creată de el se subsumează devenirii creatoare, sporind substanța unei culturi specifice deoarece, oricât de şocante şi îndrăznețe ar fi, aceste opere literare, la urma urmei, au rădăcini profunde, chiar dacă sunt mascate, în solul acesta care le-a nutrit, deoarece în materie de cultură şi artă, ceea ce numim revoluție reprezintă doar un fel de a vedea lucrurile, o modalitate inedită care se raportează mereu şi se alimenrează din ceea ce i-a premers, ducând în felul acesta la o nouă integrare a vechilor valori, care valori constituie istoria culturilor în cauză.
          Astfel, oricât de îndrăznețe ar fi asemenea opere, prin apartenența lor la o tradiție, fie ea şi insolită, printr-o delimitare de predecesori, constituie unica şansă de instituire ca valoare, pe când scriitorul fascinat numai de "modă" rătăceşte într-un jalnic exil în care foamea de noutate îl determină să confunde planul axiologic, singurul fiabil, cu cel sociologic, plan prin care să-şi asigure identitatea în împărăția verbului, urmărind succesul prin acte veleitare, situându-se, nu în actualitate, ci la periferia artei.
          Repet. Nu este cazul lui Dănuț Cepoi, pentru că el, prin cartea sa, RITUALURI POETICE, dă dovadă, nu numai de cultură şi inteligență, ci şi de o interesantă fructificare a vocaţiei sale creatoare într-un demers poetic coerent şi pasionant, prin poemele sale inedite, aşezate între coperțile cărții, prin tematica lor vastă şi felurită, tematică ce vizează cotidianului cu problemele şi frământările lui, şi toate acestea, într-un moment în care discuțiile despre ordine şi dezordine în artă polarizează, sau ar trebui să polarizeze, conştiințele şi să exprime o atitudine estetică antientropică, încrezătoare în ordinea interioare a ființei umane, implicit în comunicarea poetică.
          Ritualurile poetice ale lui Dănuț Cepoi încep cu ani în urmă, aşa cum arătam la începutul demersului meu, având ca fundamentare dragostea, fără de care nu se poate realiza nimic, "într-o noapte de vară", dar nu oricând, ci atunci când metaforic şi personificat "o stea cu colții de argint (n.n. gândul îmi fuge la mistrețul lui Ştefan Augustin Doinaş), / deasupra oceanelor lumii / călătoreşte. / inima mea zboară prin abisuri nici măcar visate / căutând-o. / o urmăresc de o viață / ṣi nu am găsit-o / oriunde am colindat / fiindcă mă aştepta acasă, / în ochii iubitei!"(DRAGOSTEA).
          Da, dragostea adevărată, dragostea temelie nu poate fi decât acasă, pentru că, aici, acasă, eul poetic priveşte pe fereastra sufletului său constatând cu stupoare faptul că "...lumea (n.n. este) minunată / dar nimic nu-i al meu / şi ştiu asta de o / eternitate / că goi venim şi / plecăm cu mâinile / goale"(PRIVESC PE FEREASTRĂ), întâlnindu-se cu umbrele celor ce-au fost, sub privirea mută din înalt, a norilor, contopindu-se şi ei cu eternitatea (UMBRE), în, iniştea în care rătăceşte sărutul neîmplinit şi-n care "se trage cortina şi / cineva anunță: / a murit sărutul. / apoi tăcerea acoperă totul"
"(LINIŞTE), stârnind în sufletul eului poetic doruri tainice de depărtări, de mările "cu valurile, lor / înspumate", în timp ce inima-i "tânjeşte fără / de glas" spre "vremurile sale pline / de speranță", spre tainicul dor de treptele pe care încearcă să le urce "ca ṣi înainte", dar constatând că nu mai are puterea de altădată, putere pe care a "donat-o tinerilor"(CE TAINIC DOR DEPĂRTĂRIE).
          Eul poetic călătoreşte apoi cu ritualurile sale poetice în Delta Dunării, în misterul acesteia, întâlnindu-se cu caii sălbatici ṣi cu fata cu cisme roşii, moment în care, la adăpostul ultim al unui sărut sincer şi nevinovat, au înmugurit fiorii dragostei în sufletele amândurora, o fată "săracă lipită / pământului dar / frumoasă ca o / floare, / într-o zi am sărutat-o, / şi a devenit prințesa mea, / dar valurile vieții au /dus-o la mănăstire / iar acolo a rămas / până în ziua de azi ". Alteregoul poetului nu poate uita,  motiv pentru care "o dată pe an în luna / august, de Sfânta / Mărie Mare / când este hramul / mănăstirii / mai trec pe acolo / unde demult, / mi-am pierdut pentru / totdeauna iubirea", pentru că ea şi-a ales liberă mirele, iar el, eul poetic, a acceptat, neputându-se "pune cu Dumnezeu", iar vai, ce înduioşător, "...întotdeauna când / ni se întâlnesc privirile / mă trezesc ca şi ea / cu ochii în lacrimi, / atunci plec de acolo ruşinat / de ce am fost în stare / să fac, fără a / spune nimic, / şi fără să vreau asta, / am reuşit / să-i stric ei, dar şi / mie ziua", concluzionând că nu se putea altfel, dar "trebuie să o mai văd / încă o dată..."(FATA CU CISME ROŞII), vis pe care şi-l îmbrățişează cu un surâs, trecând apoi prin experiențe mistice, constatând un lucru normal, timpul se scurge, trece, "şi iar e dimineață, şi iar e seară", având ca numitor comun, noi, muritorii "o frunză, un ciripit de pasăre / sau o dorință nebună / aprinsă ca un foc de paie / de la distanță. / de ce oare ne aprindem / atât de uşor / şi apoi ne stingem atât de repede?"(NUMITOR COMUN), poposind pe la eroii noştri ṣi visând raiul, în momentul în care doreşte oprirea în loc a timpul şi aruncarea ceasului pe fereastră, intrând în imperiul neuitărilor şi constatând la modul revelatoriu faptul că "mereu va exista un mâine", chiar dacă nu va fi perfect, şi că va veni iarăşi Duminica, luptându-ne mereu cu timpul ṣi "cu anii care trec", concluzionând faptul că "Viața e frumoasă" aşa cum e, "e frumoasă în fiecare zi / şi pas cu pas / dacă o poți descifra / şi găsi în fiecare lucru / mărunt sau mare / un pic de iubire / un pic de tandrețe / un pic de empatie / un pic de solidaritate / un pic de milă / un pic de iertare "(VIAȚA E FRUMOASĂ).
          Tema dragostei, privită la modul cerebral, dar şi sufletesc, se perindă printre toate poemele cărții, prin această "viață ca o frunză" în care "fiecare se naşte când vine / timpul / trăieşte cum poate, / sau cum are norocul / şi moare când i-a sosit / ceasul "(VIAȚA E O FRUNZĂ) şi aşa mai departe, încercând evadări din sine (EVADARE), şi-ntorcându-se din nou acasă, "mergând încet spre deal", oprindu-se din când în când, câteva secunde "ca să privesc orizontul, / care nu-mi ajunge / de-aceea am plecat cândva / să vagabondez în lumea mare", şi-ntorcându-se "acum, după căteva zeci de / ani"  în satul său natal, "... mă întorc mai bogat în spirit / şi probabil mai înțelept ", neuitându-şi rădăcinile (IAR ACASĂ).
          Cartea continuă cu cele zece SCRISORI CĂTRE NIMENI, scrisori-poem în care poetul meditează profund asupra problemelor existențiale ale vieții, oprindu-se la modul estetico-meditativ la granița dintre urât şi frumos, privind sfios dacă era cazul să treacă "...de la lacrimi vechi la lacrimi noi" şi că trebuie să mai facă ṣi-o pauză, oprindu-se şi constatând că nu tot ceea ce a făcut era etic sau just (SCRISOAREA NR.8), după care, în economia cărții urmează un număr de 150 aforisme proprii, construcţii concepute cu scopul emanării unor gânduri înțelepte, bine şlefuite şi cu mare măiestrie rafinate.
          În RITUALURILE POETICE ale lui Dănuț Cepoi, se pot întâlni două planuri de abordare a trăirilor ṣi frămăntărilor poetice, unul intelectual şi altul afectiv, unul stimulând asimilarea nemărginirilor mărginite, iar celălalt rămânând oarecum înspăimântat de imensa schelărie a problematicilor grele ale acestei lumi cotidiene, opoziție din care este pe cale să se nască o atmosferă tensională, pe undeva tulburată de gânduri adânci adresate legilor obiective ale firii, având suport moral sigur şi liniştitor, în mereu întoarcerea la matcă, la tradiție, la rit, la moşii şi strămoşii noştri, întoarcere din care emană un profund sentiment de elegie rilkeiană.
          Lirismul modern pe care-l practică Dănuț Cepoi s-a constituit într-un spațiul pur verbal, detaşat de orice constrângere exterioară, configurându-se într-un univers stăpânit de eul creator, unde cuvântul apare ca un semn conotativ, ca o capacitate de investitură conotativă care-l fereşte pe poet de a aluneca în acea beție retorică, abuzivă şi anarhică, despre care vorbeam la început, şi care-l ajută în fond la traducerea în practică a acelei idei de atitudine estetică antientropică şi încrezătoare în ordinea interioară a ființei umane şi implicit, în comunicarea poetică.