De vorbă cu lupii în universul livresc al Florinei Nina Breazu

Romanul psihologic și filosofic al romancierei Florina Nina Breazu, „De vorbă cu lupii”, 2026, viitoarea carte a autoarei, imensa carte de față, este un roman mamut, aș zice, dacă ne gândim la faptul că el se întinde pe circa 550 pagini și că în fabulația romanului întâlnim 21 personaje individuale, un roman imens prin întinderea sa și prin structurarea sa (6 părți mari și 37 capitole), un roman care are la bază „prețul adevărului”, al „vinovăției” și al „responsabilității”, al „fragilității conștiinței umane”, precum și „urmările” unor alegeri care pot schimba destine.

Acțiunea romanului îl are în centru pe profesorul universitar Victor Korvin, profesor de filosofie al Universității Clujene, un profesor respectat, care poartă asupra lui apăsarea unei nedreptăți pe care ar fi putut să o împiedice. Tânărul cercetător Daniel Sava are curajul să pună la îndoială ceea ce alții preferă să acopere prin tăcere. Destinele celor doi se întâlnesc într-un conflict în care adevărul devine incomod, iar interesele, orgoliile și lașitatea omenească lasă răni care nu se vor putea vindeca odată cu trecerea timpului. Copleșit de amintiri și de îndoielile propriei conștiințe, marcat puternic și de moartea soției, Victor Korvin părăsește lumea academică, lumea umană și se retrage, departe de oameni, de lumea omenească cu bunele și relele ei, mai mult rele decât bune, în taigaua Siberiei, într-un ținut în care supraviețuirea are alte legi, mult mai dure, mult mai complicate. Acolo, printre păduri și ierni nesfârșite, printre haite de lupi și alte animale, Victor Korvin începe o confruntare cu sine însuși, cu adevărurile pe care le-a cunoscut și cu cele pe care nu a avut curajul să le apere.

Dincolo de povestea unui om care caută singurătatea, cartea cercetează una dintre marile dileme ale existenței umane, și anume căutarea răspunsului la întrebarea: cât din răul săvârșit în lume aparține celor care îl înfăptuiesc și cât aparține celor care îl văd, dar aleg să tacă? Adevărul are de fiecare dată un preț, însă, oare, cine îl va plăti, cel care îl rostește sau cel care îl ascunde? Că îl va afla sau nu, rămâne de văzut. Dar un lucru poate deveni sigur prin faptul că „Uneori, cea mai lungă călătorie nu te duce mai departe de lume, ci mai aproape de tine” (Florina Nina Breazu – Coperta a patra a cărții).

Pentru autoarea cărții, sufletul uman nu este o taină pe care omul o poate cuprinde din plin, ci o lumină care se descoperă pe măsura apropierii de Dumnezeu. Dincolo de hotarele firii începe de fapt călătoria spre acel nevăzut unde Duhul Sfânt lucrează în tăcere, vindecă răni pe care nimeni nu le vede și aprinde în inimă „dorul după veșnicie”.

Din mărturisirile Florinei Nina Breazu aflăm faptul că această carte, care este cea de-a șasea carte tipărită a autoarei, după „O singură inimă” (proză), 2022, după „Drumul spre lumină” (dezvoltare personală și spirituală), 2024, după „Semințe de rouă pentru tămăduirea sufletului” (dezvoltare personală și spirituală), 2024, după „Poveștile Ninei” (carte de povești pentru copii), 2024, și după „Aripi de serafimi”, 2025, este rodul unei adânci căutări, care nu este deloc stearpă, o căutare a adevărului, a sensului vieții aici pe pământ, o căutare a prezenței lui Dumnezeu în noi înșine, în adâncul ființei noastre, iar dacă această carte va reuși să aducă „măcar o scânteie de lumină într-un suflet”, atunci paginile își vor împlini rostul. Da, Florina Nina Breazu, cartea ta este o carte care m-a fascinat și care m-a atras încă de la prima răsfoire a manuscrisului, o carte care contribuie la înțelegerea sensurilor adânci ale suferințelor și necazurilor, constituind un adevărat ghid de vindecare sufletească prin răbdare, crez și rugă întru cele sfinte, printr-o rugăciune continuă care transformă durerile, necazurile și neîmplinirile într-o lumină sufletească și trupească izbitoare și mângâietoare, pentru fiecare dintre semenii noștri care lecturează aceste meditații psihologico-filosofice, dar și cu nuanțe teologice, prinse între coperțile cărții, lumină miraculoasă care învinge întunericul din sufletele noastre, transformându-l în speranțe, în viață, în dor de trăire și de a fi.

Spre deosebire de romanul realist, tradițional, accentul se mută aici, în romanul de față, pe acțiunea exterioară, pe dinamica mentală și conceptuală a personajelor, motiv care ne face să încadrăm, pe drept cuvânt, romanul „De vorbă cu lupii” în categoria romanelor psihologico-filosofice, după decodarea conflictului interior și a marilor întrebări existențiale pe care Victor Korvin și le pune, urmărind și modul în care tehnicile de sondare a conștiinței se împletesc cu o viziune specifică asupra lumii.

Florina Nina Breazu urmărește cu atenție, pe parcursul acțiunii romanului, mecanismele intime ale minții umane, traumele, obsesiile, precum și evoluția interioară a personajelor, narând și urmărind fluxul conștiinței acestora.

Drept instrumente de investigație, autoarea face simțită prezența introspecției, a monologului interior și a memoriei involuntare, declanșate spontan, amintiri care distorsionează timpul cronologic. Schițarea conflictului interior este prezentă și ea prin apariția dilemei morale a personajului principal.

Pe latura filosofică, Florina Nina Breazu urmărește și realizează în roman modul în care sunt dezbătute conceptele mari precum: destinul, libertatea de alegere, moartea, divinitatea, timpul sau sensul existenței. Astfel, în roman, timpul și spațiul devin unul psihologic și unul filosofic, un timp și-un spațiu subiectiv dilatat de stările interioare, iar spațiul exterior devine adesea o proiecție de spirit a personajului, așa-zisul spațiu psihologic.

Din punct de vedere al stilului, observăm cu predilecție prezența stilului analitic, a autoreflexivității și a dialogului socratic/eseistic dintre personaje, moment în care se confruntă viziuni diferite despre lume și evoluția lucrurilor.

Florina Nina Breazu reușește să ne demonstreze mecanismul prin care un eveniment banal din planul exterior declanșează o criză profundă în planul cunoașterii, reușind transformarea personajului principal, Victor Korvin, într-un caz de studiu psihologic.

De fapt, personajele stufoase ale cărții contribuie la apariția unei intrigi la fel de stufoase. Astfel, personajul principal al cărții, profesorul universitar de filosofie al Universității Clujene, este prins în vârtejul învolburat al intrigilor, simțindu-se obligat de falsitatea, nedreptatea și durerea din jurul său, ca după moartea Elenei, soția sa, să se retragă în sălbăticia Siberiei, acolo unde singurătatea, întâlnirile cu oamenii locului și observarea lupilor îl determină să-și reexamineze viața. Întoarcerea sa este marcată de dorința de a îndrepta, atât cât mai este posibil, o nedreptate din trecut.

Monologul interior, specific ca modalitate de sondaj psihologic, un fel de discurs neauzit și nespus prin care personajul își exprimă cele mai intime gânduri, acele gânduri care sunt cel mai aproape de inconștient, anterioare organizării logice, adică în starea lor originală, prin intermediul unor fraze reduse la minimum sintactic, încât să dea impresia că reproduce gândurile chiar așa cum apar ele, este prezent în cartea doamnei Florina Nina Breazu alături de alte elemente specifice sondajului psihologic, care ne îndreaptă atenția spre problematica romanului de analiză, a romanului psihologic. Cu toate că este prezent, monologul interior este însoțit mereu de supravegherea strictă a autoarei care, fiind mereu în apropiere, observând totul, dirijează și conduce evoluția evenimentelor și comportarea personajului principal de aproape, însoțindu-l și explicându-ne comportamentul acestuia și al altora, cu lux de amănunte. Bunăoară: „Într-o dimineață de iarnă, la câtva timp după moartea Elenei, Victor primi un plic fără expeditor. Îl găsi în cutia poștală printre facturi și reclame. Înăuntru se afla o copie a unui document universitar vechi. Profesorul îl recunoscu imediat. Era hotărârea prin care accesul lui Daniel Sava la anumite materiale de cercetare era admisă (...). La sfârșitul documentului apărea numele său (al profesorului, n.n.). Și semnătura. Victor o privi îndelung. Era semnătura lui (...). Nu era specialist în expertiză grafică și știa că nu putea stabili singur autenticitatea semnăturii. Totuși, întrebarea nu-i mai dădea pace:

[Cine îmi trimise documentul?
Și de ce tocmai acum?].

Pe spatele foii, cineva scrisese cu litere mici: [Nu toate lucrurile au fost așa cum vi s-a spus]. Victor rămase nemișcat. Citi propoziția de mai multe ori și se apropie de fereastră”. Zbuciumul din sufletul lui Victor, și neliniștea lui creștea. Afară, pe stradă, „... oamenii treceau grăbiți prin ninsoare fără să știe că într-un apartament de la etaj, un profesor care își petrecea viața căutând adevărul începea să se teamă de ceea ce ar fi putut descoperi”.

Drumul evolutiv al lui Victor Korvin de la catedră și până în taigaua Siberiei trece simbolic printr-o lume în care adevărul incomodează, iar după ultima lecție de filosofie se desparte de prietenii care au ales să tacă, de femeia din amintirile lui și de judecata celor fără vină, luând trenul spre nicăieri, până la coliba dintre brazi, petrecând prima noapte în singurătate, observând urme pe zăpadă și realizând că este urmărit și privit din pădure, având deja primul contact cu lupii. Acum și aici, cărțile citite și scrise nu mai aveau răspunsuri, iar subiectul zilei era despre oameni și fiare, despre glasurile celor absenți, despre scrisoarea care nu a mai fost trimisă, totul rămânând acolo, între Dumnezeu și tăcere, între omul pe care nu-l putea ierta și între străinul din viscol.

Victor Korvin părăsește astfel lumea lui de toate zilele, o lume care și-a pierdut sufletul, și se refugiază dincolo de hotarele luminii reale, o altă lume, constatând pustiul din sufletul omului, un pustiu care acolo, departe, își deschide porțile, făcând să se întâlnească două destine sub același acoperiș, cunoscându-l pe Pavel Stepanov, bărbatul cu experiență în viața din taiga, care-l ajută să se adapteze condițiilor aspre ale Siberiei, pe Mihai Orlov, prieten apropiat al lui Victor, din Siberia, și pe Irma Orlov, soția acestuia, pe Serghei Antonov, cercetător al vieții lupilor, și așa mai departe. Aflăm acum și adevărul din spatele fugii, experiența cu lupul rănit, urmând noaptea marilor mărturisiri, moment în care trecutul bate la ușă cu prețul unei vieți.

Urmează în fabulația romanului reîntoarcerea către oameni, după ultima iarnă din taiga, pulsând între iertare și osândă, îndreptându-se spre dincolo de singurătate, devenind omul care s-a întors dintre lupi, ajungându-se la adevărul care nu mai poate fi ascuns, la ultimul document, aflând așadar adevărul din spatele semnăturii și prețului acestui adevăr, romanul sfârșindu-se cu epilogul atât de simplu și atât de concludent: „Ceea ce lupii nu i-au spus niciodată”.

Victor, odată reîntors, a constatat faptul că nu știa că „...adevărul pe care îl lăsase în urmă (înainte de plecare, n.n.) avea să îl aștepte și că, într-o zi, întoarcerea printre oameni îi va cere mai mult curaj decât plecarea în sălbăticie. Iar întrebarea pe care o ocolise atâta vreme avea să rămână deschisă până când va înțelege că prețul adevărului nu este plătit întotdeauna de cel care-l ascunde. Uneori îl plătesc mai întâi cei care au îndrăznit să-l rostească” (Florina Nina Breazu – Prolog).

În roman, narațiunea curge dezinvolt, pe neobservate, autoarea romanului pierzându-se în ea, împreună cu cititorul, care se lasă și el furat, pe nesimțite, de farmecul povestirii, participând direct la frământările interioare ale eroului, privite din exterior, făcându-le înțelese tocmai prin neînțelesul lor. Sunt foarte multe momente, pe parcursul fabulației cărții, când narațiunea se împletește cu descrierea într-un tot unitar și benefic.

Alternanța timpurilor, trecut, prezent și viitor, se manifestă perpetuu pe parcursul cărții, făcându-ne să visăm, să ne trezim din visare, să ne întoarcem înapoi în timp, să trăim în lumea noastră exterioară, dar și-n lumea interioară a eroului, luând parte la toate chinurile și frământările lui, care l-au ținut bună parte din timp în afara timpurilor, în afara lumii reale, trecând și prin chinurile întrebărilor fără răspuns pe care și le punea, adus cu picioarele pe pământ de experiența câștigată prin aventura sa în sălbăticie.

Doamna Florina Nina Breazu este o expertă în domeniul psihoanalizei, nu numai în domeniul creației literare, dacă ținem seama de importanța pe care o acordă trăirilor interioare ale personajului, precum și grijii acordate transformărilor evolutive ale personajului pe parcursul derulării narațiunii textului epic.

Tindem să credem și suntem siguri de lucrul acesta, am spus-o și mai sus, că avem în fața noastră, prin romanul „De vorbă cu lupii”, un roman de analiză, un roman psihologic care, prin talentul înăscut al doamnei Florina Nina Breazu, prin înclinația dânsei spre psihoanaliză, iese din contingent, devenind un roman psihologic cu nuanțe filosofice, o specie literară a genului epic în proză al literaturii române culte, urmărind un singur plan narativ, cu accent pe analiza stărilor sufletești ale personajelor.

Romanul doamnei Florina Nina Breazu uimește îndeaproape prin destoinicia autoarei de a se descurca cu atâta ușurință și farmec în arta scrisului epic, promulgând un tip literar de invenție și nuanțare epică prin circumscrierea estetică a unei specii epice amenințate, nu o dată, în peisajul vieții noastre literare de pericolul crizei, specie epică deschisă umanității colective, eroilor tranzitivi sau introvertiți, ori personajului modern asaltat de înțelegerea condiției sale existențiale.

Romanciera Florina Nina Breazu confirmă aici, prin romanul domniei sale, „De vorbă cu lupii”, virtuozitatea unui analist desăvârșit, dar și excelenta stăpânire a meșteșugului epic, din care nu lipsește nici o anumită poetizare a efluviilor pasionale.