Elena Borcuti, gânduri de dincolo de NOI...

Primul volum de poezii post-mortem al poetei Elena Borcuti apare la Editura ECREATOR Baia Mare în anul 2024, sub denumirea ”(Pe)trecerea poetei”.
Volumul face parte din Colecția Poesis. Coperta aparține lui Florin Dochia, iar Ilustrațiile lui Carmen Mihaela Coca.
Titlul este oarecum sugestiv, prepoziția ”PE” cuprinsă între cele două paranteze rotunde, ne oferă posibilitatea interpretării în funcție de modul de simțire al cititorului, în special pentru cei care au  cunoscut-o pe sensibila Elena Borcuti.
Un prim titlu ar putea fi: ”Petrecerea poetei”, o poetă devenită nemuritoare datorită volumelor lansate, care a scris versuri cu sufletul, ultimele sale poeme fiind redate în această primă carte post-mortem editată de ECREATOR, sub îndrumarea neobositului Ioan Romeo Roșiianu.
Un alt titlu separat ce poate fi luat în considerare: ”Trecerea poetei”, este un titlu care marchează plecarea dintre cei vii a Elenei Borcuti într-un Univers paralel, alături de Dumnezeu, sau din contra, poposirea acesteia în această lume, unde a lăsat pe rafturile bibliotecilor, testamentul poetic dedicat celor care iubesc frumosul, trasând prin acest mod un simbol al trecerii pașilor ei, pe treptele existențialității.

Elena Borcuti a plecat dintre noi, în 7 august 2024, lăsând în urma sa durere și dor în rândul familiei, prietenilor, elevilor, dar și a poeților care au cunoscut-o și apreciat-o. Trecerea la cele veșnice, va fi înlesnită pentru cititorii care au accesul parcurgerii a numeroase creații literare, pe care a început să le publice începând cu anul 2017:
”Când florile-și deschid corola”- Baia Mare, Editura Eurotip 2017
”Natură, flori și iubire” - Baia Mare, Editura ECREATOR 2018
 ”Simfonii prin anotimpurile vieții”- Baia Mare, Editura ECREATOR 2019
 ”Dorul lui Pufu”-Povestiri în versuri pentru copii - Baia Mare, Editura ECREATOR 2020
”Lumini și umbre”- Baia Mare, Editura ECREATOR 2021
”În vers de aur” - Baia Mare, Editura ECREATOR 2023
”(Pe)trecerea poetei” - Baia Mare, Editura ECREATOR 2024
Elena Borcuti s-a născut în satul Ruștior din județul Bistrița-Năsăud, în 21 mai 1949 și a frecventat Liceul nr. 1 din Bistrița (acum Colegiul Național ”Liviu Rebreanu”).
A terminat Facultatea de Biologie și Agricultură din Baia Mare, devenind profesoară de biologie, unde a profesat peste treizeci de ani, în localitățile din județul Maramureș: Lăpuș, Dumbrăvița și Chechiș.
O interacțiune strânsă din punct de vedere literar a dezvoltat-o în cadrul Asociației ECREATOR- Baia Mare, unde a tipărit cinci dintre creațiile literare, începând cu anul 2018, însă a avut colaborări și cu Asociația Scriitorilor din Maramureș și numeroase reviste.
Majoritatea poeziilor sale sunt pasteluri, însă poeta Elena Borcuti dă dovadă și de un înalt patriotism în versurile sale, românii fiind considerați luptătorii neînfricați care au reușit de-a lungul secolelor să păstreze neîntinată limba lor și granițele țării în care s-au născut.
Iubirea pentru patrie și popor se reflectă în poezia: ”De la Moș Ion Roată!”, în care infiltrează un dialog retoric: ”De la Moș Ion Roată / Ce am avut de învățat? / Cum bolovanul greu / Tot de popor e ridicat”
// ”Popor cinstit și înzestrat / Prin veacuri ai trudit și ai luptat”
De-a lungul timpului, aceasta a primit recunoașterea critică pentru creațiile sale literare din partea unor scriitori și critici literari: Ioan Romeo Roșiianu, Ioan Andreica, Olimpia Mureșan, Dana Zen, etc...
Este greu să vorbești despre o persoană atât de dedicată artei, la timpul trecut, astfel că voi alege fără ezitare, titlul: ”Petrecerea poetei” și voi vorbi despre Elena Borcuti la timpul prezent, imaginându-mi că aceasta există printre noi, prin prisma cărților sale.
Orice s-ar spune despre un poet/ă care a scris din iubire pentru cuvânt, nu putem să uităm că acesta/aceasta a transmis urmașilor prin acest mod de exteriorizare a trăirilor interioare, cel mai pur testament literar.
Scrisul nu moare niciodată și la fel, nici autorul/autoarea... El/ea va rămâne în conștiința celor care îi citesc poeziile și dincolo de moartea fizică.
”Și câte n-am avea de spus?!  / S-a făcut noapte și-am plecat. / Iartă-ne, Doamne, de-am greșit! Îți mulțumim c-am existat!”
Poeta scrie de dincolo de moarte prin manuscrisele lăsate, încercând să se împace cu destinul hărăzit.
Dincolo de substratul poetic, se simte resemnarea poetei în fața sorții și acceptarea viitorului predestinat în ”A umbrei și luminii strălucire”, trasând o analogie fină a trecerii în lumea de apoi, printr-un joc al cuvintelor alcătuite din lumini și umbre.
”Umbra și lumina zilei / Aveau aceiași strălucire!”, scrie Elena Borcuti concluzionând că strălucirea umbrei și a luminii, însuflețește omenirea.  
În viziunea Elenei Borcuti, trecerea timpului este legată de capricioasa toamnă, chiar dacă este conștientă că: ”În fiecare anotimp cortina se schimbă”.
Pe de altă parte, cuprinsă de ”Amnezie”, poeta reiterează prin versurile sale, clipele minunate petrecute la începutul verii, când florile de tei își fac simțită prezența, detaliind existența acestora  printr-un tablou cromatic referitor la trecerea anilor care au împovărat-o nemilos, până la punctul de cotitură care o găsește în imposibilitatea de a simți parfumul lor.
”Era frumos, dar a trecut / Și anii ne-au împovărat fără cruțare / Abia acuma chibzuim/Căci amnezia florilor de tei / E crudă și necruțătoare”.
Florile de tei reprezintă simbolul prieteniei, al calmului și al revelațiilor poetice, pe care le regăsim obsesiv în multe dintre poeziile ”Marelui Mihai Eminescu”, însă prezența acestora în această circumstanță, simbolizează starea de reverie poetică de care este cuprinsă autoarea, iar amnezia de care este cuprinsă, oferă indiciul de părăsire a eului liric, de neputința de a crea și îmbina cuvintele.
Ajunsă la vârsta a treia, Elena Borcuti se reîntoarce în trecut, iar inima sa este copleșită de amintirile din copilărie, de dorințele acelei perioade în care dragostea pentru tot ce-i românesc era adânc implementată în conștiința sa.
Astfel, se naște poemul: ”Aș vrea copilăria înapoi”, încercând să-și remodeleze pașii după treptele istoriei acestei țări pe care o iubește cu toată ființa.
Poeta prețuiește tot ce ține de natură și lumea înconjurătoare. Iubește fiecare clipă, minut, zi, săptămână, lună și an care se scurge  nemilos prin clepsidra timpului.
De la fiecare anotimp a învățat și a împrumutat simboluri și sentimente: renaștere, speranță, vindecare, iubire, melancolie, tristețe, regrete, frumusețe, obiceiuri...
Dedică primăverii multe poeme, aș aminti doar câteva: ”Aștept să văd”, ”Au înflorit castanii”, ”Cu tine primăvară”, ”Un vânt de primăvară aștept”, etc, oferind cu generozitate descrieri ample ale acestui anotimp al renașterii, învierii și iubirii.
Nu sunt uitate în versurile sale nici: vara, toamna sau iarna cu obiceiurile religioase. (”Zi de vară”, ”Augustă lună”, ”Calendula(filimica)”, ”Noiembrie”, ”De iarnă”, etc.)
Marele Mihai Eminescu ocupă de asemenea un loc important în inima Elenei Borcuti, iar poezia: ”Când tu”, reprezintă un jurnal al gândurilor sale îndreptate către ”Luceafărul Poeziei Românești”, dar poate fi considerat și o trecere în revistă a sentimentelor care invadează mințile oamenilor în momentul pierderii unei ființe dragi.
Trebuie doar să gândim din perspectiva poetei care luptă cu limita timpului și își dorește să lase în ordine lucrurile, pentru persoanele iubite, sperând ca acestora să le fie mai ușor în gestionarea amărăciunii și tristeții, după plecarea sa.
Pentru autoarea acestui volum, Eminescu a fost unic în cuget și-n simțire și a renăscut de fiecare dată din propria cenușă la fel ca pasărea Phoenix : ”Te-ai ridicat!Ai eșuat! / Unic fiind tu Eminescu, / În cuget și simțire!, iar poeții au fost solii (barzii) neamului românesc care au păstrat nealterată limba română, dăruindu-i culoare și vitalitate prin scrierile lor.  
Elena Borcuti își ”Deschide sufletul” / ”când norii grei / nu vor să apună”, pentru a da glas inimii sale și a transforma iubirea într-o virtute, citind ”Cartea Sfântă a Înțelepciunii” și ignorând iluziile pierdute.
Poeta mustește de dragoste pentru tot ce este viu și de aceea, sfătuiește oamenii să se îndepărteze de sentimentul de ură, pentru a îmbrățișa bunătatea și gingășia, pentru a reuși să se desprindă de tot ce este putred și găunos în sufletele lor.
Ea face un apel pentru îndepărtarea acestui sentiment dăunător, prin poemul: ”Descarcă a urii povară”, convinsă fiind că acesta este modul curajos de abordare a celor înrobiți de răutate și egoism, sperând ca prin sfaturile poetice, omenirea să se trezească la realitate, să privească spre Dumnezeu și să revină la simțăminte care să o înalțe spiritual, pe aripile iubirii.
Florile, păsările, copacii, sunt elemente care o însoțesc pe Elena Borcuti în labirintul gândurilor și prin descrierea lor, încearcă să răspundă întrebărilor metafizice care o însoțesc.
Florile reprezintă gingășia și frumusețea, păsările simbolizează legătura dintre Cer și Pământ, dintre Dumnezeu și oameni, iar copacii sugerează înrădăcinarea, locul în care te-ai transformat,  devenind adultul de astăzi.
De asemenea, poeta nu uită elogierea Crăciunului Sfânt, sau a Paștelui, două sărbători religioase cu emoționante reverberații în sufletele oamenilor credincioși.
Iisus Hristos, Dumnezeu și Sfinții ce însoțesc sărbătorile religioase, sunt elemente cheie pentru Elena Borcuti, care este conștientă că din clipa în care venim pe lume și până-n secunda morții, valoarea noastră, ca ființe zămislite din dragoste sau suferință, se împletește cu spiritualitatea Cerească, asemenea unui pact la care Dumnezeu și-a dat acordul, trasându-ne un destin în călătoria noastră pe acest pământ.
”Dor de primăvară”, „Dor de mamă”, scot în evidență magia cuvântului dor pentru a da amploare tuturor sentimentelor și trăirilor interioare ale poetei.
O multitudine de metafore și epitete, de personificări și comparații apar în volumul: ”(Pe)trecerea poetei”, scopul fiind acela de a creiona cât mai profund sensibilitatea care izvorăște din inima Elenei Borcuti în momentele de creație, când eul liric o însoțește și i se cuibărește în minte, trup, suflet și inimă, iar ”Icoana bătrâneții” și ”Icoana tinereții” o învăluie.  
Antiteza bătrânețe-tinerețe și modul în care sunt prezentate cele două etape din viața poetei sunt prilej de încântare pentru cititor, deoarece Elena Borcuti adaugă cuvintelor sensurile potrivite pentru fiecare dintre ele, fără regrete și lamentări, ci doar punctând momentele esențiale din viața sa.
Trecerea timpului este corelată cu toamna, prin căderea frunzelor care duc inevitabil, la începerea unui nou ciclu al vieții dar și al morții în natură.
Poetă profundă, Elena Borcuti își metamorfozează poeziile în funcție de propriile trăiri interioare, demonstrând astfel că pentru domnia sa, poezia a reprezentat spațiul intim care i-a alimentat existența.
Ca o concluzie finală, pot afirma că autoarea acestei cărți este încărcată de iubire.
Pentru Elena Borcuti, iubirea este Dumnezeu și DUMNEZEU este IUBIRE!
Iubirea este acea trăire interioară după care vom tânji și pe care o vom căuta toată viața, dacă pașii noștri nu ni se vor intersecta și nu vom avea parte de Ea.
Iubirea este o bucățică din fiecare suflet călător, care se va întoarce mereu, în pământul din care a fost creat, atunci când va muri. Iubirea rămâne aprinsă întru ,,Întâmpinarea Domnului”, în ,,Sfânta Treime”, ca o rugă, ca o speranță, ca un scut, în existența copiilor și a familiilor noastre, în toate ființele care au contat pentru noi de-a lungul călătoriei numită Viață.
Iubirea nu poate fi pescuită cu ajutorul unor undițe și cârlige sofisticate, ea va rămâne mereu un vers, un poem, care-și atribuie șansa de a fi continuat sau reconstruit, dăruindu-i prin editări de suflet, un alt înțeles, o altă rimă, păstrând în cămara inimii noastre, esența gândului transmis dincolo de noi!
Amintirea Elenei Borcuti va rămâne vie în inimile celor care au iubit-o, i-au descifrat tainele literare și i-au parcurs poemele.
Odihnă veșnică printre Îngeri, doamnă Elena Borcuti, profesoara multor generații de copii!