Jurnal poetic reflectat în poezia Claudiei Talpoș

Poeta Claudia Talpoș revine în forță în anul 2025, cu un nou volum tipărit la editura ECREATOR-Baia Mare, intitulat: ”Aproape de apus”, volum care face parte din Colecția Poesis.
În anul 2020, Claudia Talpoș a debutat cu primul său volum de poezii: ”Dulce amărui regret” la editura ECREATOR-Baia Mare, iar în luna septembrie 2022, poeta a încununat aceeași editură, cu o nouă bijuterie literară, pentru Colecția Poesis: ”Ultimul zvon din anotimp”.  
Marele Mihai Eminescu afirma că: ,,Poezia este trandafirul ce crește în potir de aur, sufletul frumos", iar eu conștientizez parcurgând activitatea literară și artistică a autoarei, că este adevărat.
Autoarea acestei cărți este o poetă înzestrată cu o profunzime și o sensibilitate aparte, conectată la realitatea cotidiană și la sufletul omului, încercând prin versurile sale să pătrundă dincolo de cuvinte în esența vieții, în trăirile interioare ale celor din jur, în mintea cititorului care-i va răsfoi paginile.

Poeta adaugă un titlu sugestiv cărții sale ce poartă o mulțime de semnificații. Apusul este acel interval de timp care desparte lumina de întunericul serii și soarele, este astrul ceresc creat de Dumnezeu, care-l reprezintă în toată splendoarea lui. Apusul poate îngenunchea păcatul omului făcând lumină-n suflet, înainte ca soarele să apună. Mânia, necazul, disperarea, tristețea, pot dispărea când omul are parte de priveliștea unui apus de soare spectaculos. Dar apusul poate fi asociat cu anii bătrâneții, sau cu o altă formă de viață care a ales să plece către lumea de dincolo de noi.
În toate aceste exemplificări, se dezvoltă strategic timpul acordat de poetă poeziei scrise de aceasta, începând cu anul 2019(31 decembrie) și terminând cu anul 2025(6 martie).
Un jurnal al gândurilor, asemenea unui mesager al lumii divine, ne însoțește în lumea versurilor, prin intermediul metaforelor, comparațiilor, epitetelor, tablourilor vizuale și auditive, determinându-ne să explorăm stările existențiale specifice: iubire, dor, durere, contemplare, fericire, regret, protest, declarații de dragoste, judecată, abandon, singurătate, etc.
,,S-ajungi mereu unde-ți propui” și ,,Spațiu și timp”, sunt două poeme liant care implică prin versurile scrise, tranziția încărcăturii emoționale reliefată între anii 2019 și 2020, cu urările caracteristice unui sfârșit și început de an: ,,Întinde mâna peste arc, / S-ajungi mereu unde-ți propui! / E o urare de sfârșit de an”.
,,Ce ai în suflet să nu spui!” /Binele mereu așteaptă /I ar speranța e doar vis”.
Dumnezeu, creatorul celor Văzute și Nevăzute, nu lipsește din poezia Claudiei Talpoș, iar poezia: ”De sus tot se vede bine”, întărește acest argument: ,,Mi-a fost dat s-aleg trifoiul / Tot cu patru foi a fost, / Inima de rouă plină / A rămas strivită-n colț.”
,,De sus" tot se vede bine! / Totu-i vis cum ne-am dorit, / Coborând de pe colină / Vedem cioburi pe pământ”, astfel încât autoarea își deschide în fața noastră labirintul sufletului său, capabil să creioneze și să schimbe prin iertare, calea urmată de oamenii incapabili să-și asume vina atunci când greșesc.
Pornind de la acest raționament al divinității, autoarea cărții regăsește în sine, puterea de a merge pe drumul vieții, înfruntând cu demnitate obstacolele care îi ies în cale, încercând să se reinventeze și să o ia de la capăt, de fiecare dată când împrejurările impun metamorfozarea propriului eu liric meditativ.
Astfel, preoții din cultura celtică antică, erau legați de spiritualitate și misticism, considerând trifoiul cu patru foi, un dar al lui Dumnezeu. Fiecare frunza a trifoiului cu patru foi are o semnificație aparte. Prima frunză simbolizează credința, a doua semnifică speranța, cea de-a treia frunză reprezintă dragostea, iar cea de-a patra frunză este aducătoare de  noroc. Toate acestea, încununează forța poetică capabilă să deschidă ferestre către orizontul lumii, capabilă să vindece rănile necicatrizate ascunse în cămara inimii sale.
Speranța, un cuvânt des folosit în poemele acestei autoare și chiar titlul unui poem extrem de profund, înfățișează baza de plecare spre o lume mai bună în viața poetei care culege ,,gânduri răvășite”, încercând să recompună asemenea unui puzzle, ideea de adevăr și certitudine, înlăturând minciuna care se strecoară în ochii omului de lângă ea.
Dispariția persoanelor dragi o determină pe Claudia Talpoș să apeleze la ,,doruri neîmplinite” și la speranța revederii ,,predestinând distanță”, iar stelele care ,,tot cad mereu” sunt înfățișate asemenea unor ,,lacrimi multe fără sunet” care încearcă să umple ,,golul rămas”, odată cu ,,viața unei vieți pierdute”.
În momentul încheierii bilanțului cu privire la realizările/nerealizările sale până-n prezent, aceasta își ridică cu evlavie fruntea către aștrii cerești și Dumnezeu, conștientizând că drumul parcurs are o logică anume, un scop și un țel pe care îl va atinge doar atunci când va sosi momentul oportun.
Claudia Talpoș face referire la nevoia sa de a scrie despre gândurile și sentimentele care-i invadează mintea, despre visurile și țelurile sale, despre pierderi, asociate tristeții și singurătății în care mulți oameni se zbat neputincioși, despre revelații ancestrale, despre dragostea și respectul față de familie și aproapele nostru, despre natură și tot ce o înconjoară, aducând în atenția noastră, nevoia de iubire și iertare care ar trebui să guverneze inimile oamenilor.
Claudia Talpoș își construiește pas cu pas, altarul spre care se înalță cuvintele scrise din inimă, cu gândul de a clădi în universul literelor, versuri și proze care să rămână în memoria colectivă.
Autoarea volumului de față, înfierează perioada Covid și simte o tristețe aproape vie care o învăluie în acele momente când tragismul devine o sursă cotidiană a lumii în care a trăit cu sufletul la gură așteptând veștile referitoare la cei dragi. Primăverii anului 2020, aceasta îi dedică poezia: ,,Ai fost prea tristă primăvară”. În acest sens, sentimentul renașterii și al întineririi este aproape uitat, iar viața devine o ruletă rusească din care scapă doar oamenii norocoși. Deși poeta ajunge la concluzia că totul este trecător în lume, speranța că mugurii copacilor vor înflori din nou, pune stăpânire pe ființa sa, pentru a-i readuce darul vieții.
,,Ce trecător e totu-n lume! / Nimic parcă nu este în zadar! / Aștept o alta primăvară / În viața mea să fie dar”. ,,Floarea umană se stinge” în versurile Claudiei Talpoș, dar reapare la malul mării, în lupta cu valurile, în anotimpul primăverii, în conștiința speranței, prin reîntoarcerea omului la credință.
Cu toate acestea, izolarea impusă pe timpul Covid, a înstrăinat oamenii, aceștia nemaiputând să se îmbrățișeze, au ales să rămână ancorați într-un univers unde empatia exista doar  prin semne făcute de la distanță, iar morților dragi nu li s-a oferit șansa de a fi înmormântați creștinește și conduși pe ultimul drum de apropiați. ,,O tristețe se ivește / Ruptă-n multe e gândirea, Exprimăm prin gesturi simple / Și salutul și iubirea. / Cine a crezut vreodat' / Că vom fi îndepărtați? / Să vorbim doar la distanță / Și de morții îngropați.”
Poeta înfășoară în jurul propriei conștiințe, un legământ tainic cu ea însăși, încercând să creioneze prin versuri sensibile și încărcate de epitete și comparații, parcursul său aflat pe treptele existenței. Aceasta este conștientă și subliniază că iubirea este mereu învingătoare dacă  există cu adevărat în sufletele oamenilor. Claudia Talpoș traversează alături de speranță acest drum al dragostei față de aproapele său, față de ființele dragi care au însoțit-o de-a lungul vieții. Dorul este de asemenea un alt factor necesar în călătoria omului pe pământ și el prinde viață atunci când există iubire.  
Iubirea este acea trăire interioară după care vom tânji și pe care o vom căuta toată viața, dacă pașii noștri nu ni se vor intersecta și nu vom avea parte de Ea.. Iubirea este o bucățică din fiecare suflet călător, care se va întoarce mereu, în pământul din care a fost creat, atunci când va muri.
Floarea de colt este mult mai mult decât denumirea unei flori sacre, este titlul ultimei poezii din acest volum. Aceasta reprezintă o emblemă a rezistenței în fața condițiilor dure, un simbol al purității și al curajului, însușită de această poetă talentată. Floarea de colț întrunește semnificații aparte în diferite regiuni ale lumii, însă puritatea este cheia tuturor legendelor apărute.
Fiecare celulă din trupul poetei, fiecare gând și fiecare trăire, pare un joc al Divinității, care o însoțește pas cu pas și o îndeamnă să-și autoanalizeze viața, cât mai este capabilă s-o facă.
Acest volum de versuri este un îndemn spre meditație și de conștientizare a existențialității, un pas spre cunoaștere și autocunoaștere a fiecăruia dintre noi, o rugăciune amplă dedicată lui Dumnezeu, făuritorul nostru.
Felicitări pentru minunata carte și mult succes în viitor!