mi-e dor de-o serenadă de toamnă târzie
(deși după o zi mai lungă decât veacul
mă bate regretul că prea târziu eu m-am născut)
.

mi-apare în cuget amintirea
se rostogolește se rostogolește se rostogolește peste trup
ghem
în inimă sfîșie gânduri sfâșie vise sfâșie sfâșie sfâșie timp
.

.
.

aerul rece de noiembrie al Bucureștiului învăluie adâncimea disperării
dangătul armonios al clopotelor de la Sf.Iosif
însoțește imaginile de pe retină pe cortex
scene care au forță o viață a lor îmi invadează mintea
uzurpă imaginația
fiori nebănuiți cu răsuflarea mă cutremură

în lumea cu vicii dumnezeiești parcă nu mi-a fost niciodată vară
peste cadavrul florilor va ninge cu frânturi albe deseară
răceala din mine mă arde ca arșița mă frige
iradiază inexplicabil un altfel de a seduce
dar ce să fac cu răul din adâncuri și lupii veninoși mereu la pândă ?

și prin câte am trecut...

dar ca orice copil
repede uit
ce să fac?
beau Innăscutul