După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
Poezii de Adriana Papp
- Detalii
- Scris de: Adriana Papp
- Categorie: Poezie
- Accesări: 1
AutoportretEu sunt un om,sunt o femeie,
Frumos distorsionat de vreme,
Eu sunt femeie sunt altar
Pentru cămin pe-un piedestal.
Eu sunt soție,sunt o femeie.
Care iubește fără vreme
Eu sunt pilon,sunt stâncă vastă
Pe care ai construit o casă.
Eu sunt o mamă,sunt o femeie.
Ce nu mai doarme de o vreme,
Sunt ca un far îndrumător
Eu va îngrijesc până am să mor.
Eu sunt femeie,soție,mamă.
Eu sunt un stâlp,pilon de seamă.
Eu sunt un far, ce nu se stinge.
Eu sunt un Goliat, care învinge!
Eterna Eva
Am răsărit întâi în Nago,
Dintr-o sămânța de cireș.
Si-am devenit o mica floare
Ce te îndeamnă s-o iubești.
Cu mici petale alb sau roz
Cu o mireasmă îmbietoare,
Râvnind amoruri pe-nserat
Ca Eva, eu te-am îndrumat.
Au trecut multe anotimpuri,
Si multe flori am înflorit.
Până când iată,a sosit timpul:
Sakura eu am devenit.
Iar într-o zi de sărbătoare
Dintr-un păcat dulce și fîn,
Am devenit eterna Eva:
Eu zămislind prin dar divin.
De-atunci și până azi,și poate,
Pentr-un etern nemărginit
Din floarea albă de Sakura
Un samurai am devenit!
Amintiri
Alerg prin amintiri uitate
Văd multe gânduri neredate
Sunt amintiri distorsionate
Unele-s vorbe, altele-s fapte.
Mă regăsesc sunt o copilă
Cu ochii mari verzi, ce inocentă,
Alerg și țip neîncetat
Am părul auriu, buclat.
Revăd apoi adolescent
Sălbatica de neîmblânzit
Cum lin devine ea soția
Ce jumătatea și-a găsit.
Mai fac un salt în amintiri
Sunt mândra mamă a doi copii.
Sunt obosită și sleită,
Dar sunt o mamă fericită.
Revăd cu drag primii lor pași,
Simt iar sărutul lor gingaș,
Ii văd cum râd, sunt fericiți,
Cum îi alin, când ei sunt triști.
Am alergat,am și săltat,
In amintiri de neuitat.
Azi doar un pas am de făcut,
Sunt amintire, sunt trecut.
Cine sunt eu?
Cine sunt eu te-ntrebi?
Sunt un atom din stratul de ozon,
Sunt doar o virgulă
Schițată cu un creion.
Eu sunt un fir de grâu
Pe lângă voi lanuri vaste
Sunt doar un mic cuvânt
Aleator dintr-o mare carte.
Cu scrisul meu împleticit,
Ca pașii unui mic copil
Înaintez necontenit
Urcând spre rangul de poet.
Eu sunt acel tu, demult,
Nesigur, temător, chiar timorat,
Care prin versurile sale
Se înfățișa cu adevărat.
Eu scriu trăirile mele,
Născute din tăcere .
Trăiri neînțelese, neascultate
Care în timp vor deveni citate.
Cine sunt eu te-ntrebi?
Sunt cine vrei tu să fiu!
Sunt tot cea ce scriu
Prin poezii trăiesc, sunt viu.
Eu, sunt tu, care citește versul.
Eu, sunt tu, cucerind universul.
Eu, sunt tu, care a-nceput de jos,
Eu, sunt eu, post mortem valoros.
Ultimul vis năucit
Negura nopții brutal se așterne
Peste imensa mare-n abis,
Gândul firav de stânci se lovește
Uitat în adâncuri albastre de vis.
Precum un soare, se stinge în mare,
Așa și sufletu-mi gol rătăcit,
S-a afundat, de mult, printre valuri,
Cale de-ntors n-a mai găsit.
Soarele însă renaște în zare
Speranța din mine s-a prăpădit,
Brutal se lovește, de stâncă și moare,
Până și ultimul vis năucit.
Ploaie de păcat
E înnorat în nordul meu,
Și ploaia parcă nu mai tace,
Este furtună-n jurul meu
Și mii de oameni nu-și dau pace.
E negru cerul ,plin de nori,
Și bubuie cu trăsnete,
E suferință-n jurul meu
Oamenii plâng în hohote .
Plouă într-una, nu se oprește .
Și parcă-i un potop în state,
E rodul urii dintre nații,
Ce naște ploaie din păcate.
Furtună mare se abate,
Peste pământu-n suferință ,
Dar în zădar, nu reușește,
Să spele ura prin credința!
Dependența
Sunt dependentă de iluzii,
Regrete,gânduri netrăite,
Sunt exprimate-n poezii
Ce –ncearcă să mă reprezinte.
Fiece om are o dependența
Ce ascunde șoapte nerostite,
Sunt doar nevoi de ascendență
Spre sentimente netrăite.
Sunt dependentă de trăiri
Nespuse, nerostite, poate,
Ascund sub pleoapă nemuririi
Rânduri de versuri și citate.
E-o dependența evidentă
Sau o nevoie de iluzii?
Din suflet țipă ea stridentă
Creând în inimă-mi contuzii.
Sunt o regină a dramelor,
Ascunse ușor printre citate,
Captivă-n lumea viselor
Trăite zilnic dintr-o carte.
Noi doi
Necuvântate clipe,
Ce lin se scurg mereu,
Îmi readuc în minte
Iubirea ta de zeu.
Ne-am cunoscut în taină
De mult de zeci de ani,
M-ai fascinat îndată,
Ești prințul ce-l visam.
Îmi amintesc cu dor
De fiecare clipă,
Tu mă făceai să zbor
Eu eram fericită.
Azi suntem împreună
Deși mulți nu credeau,
Dragostea noastră sacră,
Va dăinui mereu.
De-a lungul vieții noastre
S-au abătut năpaste,
Dar dragostea din noi
Le-a învins ușor pe toate.
Ținându-ne de mână
Furtuna se dezbină.
Luându-ne în brațe
Azi viața e senină.
Privesc trecutul nostru
Cu-o dragoste divină,
Oglinda vieții noastre
Cu riduri este plină.
Bătrână mână-ți astăzi,
A mea ușor o strânge,
Buzele-mi bătrâne,
Săruta mâna-ți dulce.
El și ea
La miazăzi e el,așteaptă a lui iubită.
La miazănoapte ea, așteaptă a ei ispită.
Legați de pasiune ei se iubesc oricum ,
Deși o depărtare desparte al lor drum.
Privind cu amărăciune, o stea ea azi suspină,
Pentru o secundă simte o sărutare fină,
Percepe o mângâiere, o îmbrățișare caldă ,
Pare c-a fost doar vântul ,cu-o adiere slabă.
În timpu’ acesta el,privește către stele,
S-ar arunca în cer ,să fie ca și ele ,
Să lumineze calea cu raza lui cea caldă ,
Să-i mângâie ei trupul, cel pur fără prihană.
Sunt despărțiți drumul care desparte nații ,
Religii și concepții, ce nu acceptă terții
Sunt despărțiți nedrept de ură lumii lor ,
Sunt mărginiți nedrept de propriul popor.
Dar au un loc anume, în lumea asta mare ,
Unde împreună veșnic ei pot urma o cale,
E cerul înstelat și plin de galaxii
Acolo împreună pe veci se pot iubi.
La miazănoapte ea, se stinge, în tăcere,
La miazăzi și el, urmează a ei plăcere ,
Se-ndreaptă împreună spre cerul înstelat,
Vor lumina pământul iubindu-se în păcat.
Rădăcini
Dimineață bună bate la ferești,
Răsărit de soare încă mai zărești,
Fețe zâmbitoare, inimi iubitoare,
Priviri mai senine de speranțe pline.
Ciripesc iar păsări, se aud în zări,
Zumzet de albine, roiesc în odăi,
Pomii înfloriți și a lor ,mireasmă,
Doamne ce frumos e să fii acasă.
Iarba a crescut, peste întinsa vale,
Mieii albi pufoși, coborât-a în cale,
Soarele meu drag ce frumos lucește ,
Inima-mi tresare și o încălzește.
Casa părintească o zăresc acum,
Azi sunt iar copilul, reîntors din drum,
Uite-o văd pe mama singură, pe prispă,
Tata unde ești vino la portiță.
Mamă se oprește, nu mai toarce acum,
Crede ca-i un vis, să mă vadă-n drum,
Mă îmbrățișează, mă strânge cu dor,
Lacrimile-i par un imens izvor.
Apoi o întreb unde este tata ?
De ce ruginită stă pe poartă coasa?
Mamă mă privește, simt durerea ei,
Ochii ei albaștrii nu mai au scântei.
Apoi ,dintr-o dată, totul e tăcut,
Mama se-ntristează, chipu-i e pierdut,
Tata nu-i prezent este acum trecut ,
Cu o floare-n mână merg să îl salut.
Reîntors acasă, azi satul de drum ,
Aș fi vrut din suflet să te văd acum,
Însă timpul trece crunt și nemilos,
Îți răpește-n viață,tot ce-i mai frumos.