Poezii de Flori Cristea

Toamnă, primăvara mea

Niciodata n-am iubit frunzele de vânt aduse,
Ramurile dezgolite sau iubirile apuse,
Niciodată, niciodată, inima nu mi-a vibrat,
Tânguirilor de toamnă, cerului innourat,
Nici luminii micşorate, nici pustiilor poteci,
Nici la brumele uitate peste câmpurile reci.

Nici n-am sa iubesc vreodată vifor, trăznet,ploi sau vânt,
Pustiirea ce se-așterne peste lume si pământ.
Dar iubesc a ta venire, ce-mi aduse toamna-n dar,
Zi de brumărel cu cruce roşie in calendar.
Toate s-au schimbat de-atunci si zâmbind, eu spun asa:
Te iubesc, toamnă nebună, toamnă, primăvara mea!


Să vii !

Trosnesc sub pasii mei vreascuri de gânduri.
Ca o cămaşă-nsângerată de un glonț,
Se-ntinde cerul peste albe prunduri,
Hulpave păsări cară vara-n clonț.
O toamnă ce se-ntinde ca pelagra,
Mărşăluieşte cu bocancii rupți ,
Ciulini in plete, asta-i e podoaba
Si lacrimi scurse pe obrajii supți.
Miroase cerul a fânețe coapte,
Fantoma unor arbori sperie-zarea,
Te-astept sa vii cand bate-a miez de noapte
Si nu stii care-i cerul, care-i marea...




Ne-au plecat străbunii

Ne-au plecat strămoşii peste ape,
S-au prelins pe spicele de grâu,
Se-ntorc numai seara să adape,
Turmele de zimbrii, jos ,la râu.
Ne-au plecat străbunii pentru-o vreme,
Lăsând munți custode peste tot,
Au plecat cu carele cu lemne,
Să se-ntoarcă-ar vrea, dar nu mai pot.
S-au surpat podețele si drumul,
Li s-au rupt opincile-n picioare,
Bărbile si pletele, ca fumul,
Se-mpletesc pe zare in fuioare.
Ca-ntr-o transhumanță blestemată,
Ne-au rămas ogrăzile pustii,
Sub oblâncul şeii ,atârnată,
Stă icoana Maicii Domnului.
... Ne-au plecat străbunii. Ca orfanii,
Peste-aride țarini dăm ocol,
Pune-i, Doamne-n dreapta Ta, sărmanii,
Au plătit cu viața lor obol.



Țărm pustiu

Vântul isi piaptănă barba de stânci,
Are alge in plete, ochii adânci,
Pare că taie prin sare cărare,
De-a stânga,mare, de-a dreapta, mare.
Pasii tăi ancorați în nisip,
Amintirea pe care incerc s-o disip,
Caii de mare țărmul il rod,
Vino, iubire, că e prăpăd.
Poate si apa sorbi-o-vor toată,
Carul cel Mare nu mai are o roată,
Marinari rătăciți cu busola de gât,
Nu mai stiu încotro, care, cum, care ,cât.
Eşuată, corabia rezemată-n catarg,
Desperecheate parâme ce valul il sparg,
Peste toate se-așterne fantomatic o clisă,
Sumbru tablou de apocalipsă.



Albastru, albastru,albastru

Iubite, ți-am croșetat o pereche de aripi din mătase albastră.
Ți le voi prinde de umeri când dormi.
Iti voi muta ușor patul lângă fereastră,
Acolo unde spre ziuă nechează unicorni.
Poate-ai să vrei să pleci cu ei peste ținuturi,
In lumea din care cândva ai venit.
Nu te teme, locul tau nu îl va lua nimeni.
Te iubesc de la minus la plus infinit.
Dar îți datorez asta de la începuturi,
De când ai îmbrăcat zăbala, tovarăș de drum.
E timpul să lepezi si ham si șaua să scuturi,
E timpul să te pierzi în norul de fum.
De te vei întoarce cândva tot la mine,
Însetat de iubire, îți voi spune senin,
Că nimeni,dar nimeni,nu se compară cu tine,
Și-om sta la povești la o cană cu vin.
Vom privi bucuroși apusul de vară,
Oglindit duplicat in privirile noastre,
Voi adormi zâmbind amintirii de seară,
Îmbrățișată de aripi albastre.





Am sa mă-ntorc,negresit, am să mă întorc!
Negresit, în toamnă am să mă întorc,
Spicele umblă pe câmpuri in cârje,
Soarele ăsta obosit si miop,
Peşti de aur târăşte in mreje.
Pădurea de mesteceni, soldati iscusiți,
Pregătește ghiulele de frunze,
Războiului acestuia ii lipsesc vreo trei dinți
Si ii curge sânge din buze.
Pe labe luna e murdară de colb,
Din ochi i se scurge tăcere,
Pipăie întunericul precum un orb,
Noaptea e bolnavă de fiere.
Ce vară! Ce vară, ca o pârjolire!
Pământul întreg mi se pare un rug,
Negresit la toamnă mă voi intoarce,
Am de pus in brazdă un plug.





         Tu, raiul meu!

Comoara mea,de ti-oi fi fost vreodată,
Ori aripă, ori in călcâi țepuş,
De toate astea eu sunt vinovată,
Că am facut săgeată din arcuş,
C-am risipit prea lesne răsăritul,
Cand tu imi respirai egal pe tâmplă
Si am crezut că soră sunt cu timpul,
Stăpână peste tot ce mi se-ntâmplă.
Comoara mea,dacă mi-ai fost vreodată,
Infern sau rai, e timpul ca să stii,
Că si de asta eu sunt vinovată,
Că am făcut un pact cu îngerii,
Când te-am cerut, iubire, pentru mine,
Din ceata lor rupându-te-nadins,
Am văduvit icoanele de tine
Si mi-am facut din tine paradis.







Dor de libertate

În noaptea asta vreau să plec cu tine,
Pe coama unui val brumat de ger,
Vom fi ca doi luceferi care pier,
Murgi albi păscând a timpului coline .
De sub copite sar scântei de jar,
Când cerul strânge-n mâini albastre hățuri,
Topind in creuzetul nopții țurțuri,
Purtăm sub şei al iernilor hotar.
Să nu te pierzi, să nu mă pierzi, ştii bine,
La Carul Mare tragem amândoi,
Un soi de întelegere-ntre noi,
Un fel de legământ care ne ține.
Potcoavele ni s-au tocit de-acum,
Caielele s-or fi pierdut si ele,
Ne-au sângerat in tălpi cioburi de stele,
Maci presărați pe margine de drum.
În noaptea asta vom pleca departe,
Vom scutura zăbale, ham si şei,
Poate vom fi si noi la fel ca cei,
Prin stepe dezrobirea vor sa-si poarte.








Vara

Mi-am pierdut cercelu-aseară , vară,
(Stii tu, ăla de cireaşă coaptă),
Între asternuturile tale,intr-o doară,
Gest frivol intre suspin si şoaptă.
Degetele tale de verbină,
Peste coapsa gândului se-ndoaie,
Paparude goale in grădină,
Murmurând descântece de ploaie.
Greierii amorezați si beți,
Si-au uitat viorile in vie,
Si rupând a cerului peceți,
Dealurile se îmbracă-n ie.
Lanul,ca un cozonac dospit,
In cuptorul verii-ncet se coace,
Ca o lamă de oțel topit ,
Râu-n două câmpul il desface.
Eu m-ascund sub gene de lumină,
Port pe deget soarele inel,
Si printre mătăsuri cu o mână,
Tot mai caut , vară, un cercel.








Ca-zi-no

Mi-am prins picioru-n valuri, iar marea mă confiscă,
Mă simt prizonieră acestui anotimp,
Iubirea, la ruletă, chiar viața mea o riscă,
Privesc neputincioasă spre ea din timp în timp.
La masa verde , iată, se joacă-acum la zaruri,
A fi sau a nu fi-ntr-o altă versiune,
Ce mică-mi pare marea intre-ale sale maluri,
Bătaia de aripă a inimii, minune.
Dau filă după filă, cătând nimic anume,
Aștept deznodământul acestui joc perfid,
Pe masa verde , iata, nu sunt decât un nume,
Zadarnic azi destinul încerc să îl desfid.
Bat clopote de nuntă sau de înmormântare?
Prin fumul de trabuc iubirea mă privește,
Dă drumu-acum la zaruri, o ultimă-ncercare,
Neverosimil , timpul, din mersu-i se oprește.
Incremenește totul, grotescă scenă-n sine,
Așa, neterminată. Cortina cade brusc .
Sunt spectatorul ultim al piesei despre mine,
Pe care autorul a scris-o-atât de frust.