Poezii de Adriana Tomoni

Poezia

Poezia,
Amprenta sufletească a poetului,
Urmele tălpilor umblând prin visuri,
Siajul zborului spre înalturi,
Rana dorului,

Roua inimilor, izvorâtă din lacrimi,
Ruga născută din speranță,
Anafura ce ne-ntărește,
Vindecarea alinătoare,
Împlinirea unui vis.


Literele mele

Mersul tău caligrafic, de felină,
se unduiește printre versuri.
Surâsul de la colțul liniei buzelor,
învie siaje uitate.
Nuferi albi înfloresc pe lacuri liniștite.
Arunci o privire și cercuri concentrice,
tremurătoare,
renasc pe oglinda unduitoare a apei.
În clipa următoare, literele mele iau forma
literelor tale.
Să fie oare o nouă poezie?


Cufere de argint

Să cauți în cufere de-argint,
gustând din jarul de cuvinte,
te arzi sau flăcări mari aprinzi,
din șoaptele zidite-n minte.
Aleși sau răstigniți să scriem poezie,
să-ntindem sufletele la mezat,
pedeapsă ni-i răsplata ce-o să vie,
că am atins în versuri stele, cu păcat.
Zăresc doar ochii perlelor din scoici,
nu sunt surfer ce știe valul,
spiralic, nechemate voci,
dureri în palme-mi pun
și îmi arată malul.
Lacrima ce-mi curge pe obraz
o pun în rima unui vers,
aripi îi cresc și-apoi îl las,
să plece lin în univers.
Iubirea-n taină o cunun
în catedrale de cuvinte,
cu poezia o adun,
în cufere de-argint,
păstrate-n în locuri sfinte.


Vorbeam

Vorbeam despre facerea lumii.
Supernove explodau în trăiri.
Visuri edenice se împleteau spiralic,
se răspândeau în efluvii
în universul stelar:
smaralde se întindeau
înaintea pașilor noștri fragezi.
Sclipiri de Perseide
ne jucau în ochi.
Mi-ai atins mâinile
și-am simțit
cum se separau continentele.


Este gălăgie mare

- Variantă -
Doctore, pune-ți urechea pe sufletul meu,
și ascultă-mi simțirea.
Este gălăgie mare în mintea mea
dar sufletul, sufletul pare liniștit,
ca o biserică veche, de lemn, din vârful muntelui.
Cuvintele se joacă pe pajiștile mele verzi,
ca și mieii primăvara.
Le pun aripi, doctore, și le las să zboare,
ca fluturii,
colorații mei fluturi!
Știi, doctore, eu sunt poliglotă,
vorbesc noaptea cu luna, să-mi vindece furtuna,
vorbesc cu stelele, să-mi înșire mărgelele,
ascult șoaptele pământului
și mângâierea veșmântului.
Murmurul florii când înflorește,
îl aud și inima-mi crește.
Al norilor glas îl știu și plânsul cocorilor,
semnându-se pe creștetul zorilor.
Simt pulsul pământului pe carotidele râurilor.
Aud pașii iubitului meu printre aștri,
și știi, doctore, îl văd umblând cu tălpile goale,
pe vechile străduțe pietruite din Toledo,
punându-mi încă o piatră, să-mi fie treaptă dorului.
Mă dor zilele fără el și plâng înserările în focul
asfințitului,
mânjii lui, neînhămații,
mi-aleargă tahicardic prin atrii și ventricule.
Emisferele mele nu cred că sunt surori,
una îl cheamă pe nume și una îmi șoptește să fug,
nu știu unde anume.
Mă doare pasul timpului, doctore,
pasul ce calcă pe zilele mele – și piere.
Un lăstun mi s-a cuibărit
între claviculă și omoplatul stâng
și se zbate acolo până noaptea.
Pun căpăstru de argint visurilor, doctore,
și nu le las să spere,
nu vreau să plângă ca sălciile pletoase,
cu nuferi, în locuri duioase.
Mi-e frig, doctore, mi-e iarnă și apoi mi-e vară,
cu macii arzând,
frisoane, doctore,
și mai ales mi-e tristă toamnă,
uneori mă oglindesc în bobul de rouă…
Dorul? Aleargă nebunul, bunul,
între mine și el, pe un curcubeu de oțel.
Unii spun că am boala aceea stranie…
Oare ce poate să fie, doctore, ce poate să fie?
Nu carecumva voi fi fiind bolnavă de poezie?…



Îți știu glasul

Îți știu glasul,
de când șesurile s-au despărțit de ape,
de când planetele murmurau șoapte,
de când Orfeu o căuta pe Euridice,
de când Calliope a împărțit bobul de rouă
în două,
punându-ți ție, jumătate,
pe buze.
Constelația Lirei,
ne-a-ngăduit să cântăm o vreme-mpreună,
cântecul neterminat de Orfeu și Euridice.
Visul tot se mai oglindește
în mările tale de lumină.

Răspuns

În vers aș vrea să îți răspund,
dar versul meu, încet, încet, se stinge,
umbrit de slova minții tale
și crestele nu le atinge.
Nu poate rime a convinge,
să rupă a neștiinței zale,
Icar, cu aripile-nvinse,
mă bucur doar, de rândurile tale.
Cititele poveri din sufletul ce arde,
în fiecare clipă, suind spre infinit,
sunt globuri de cristal,
ce pun în palme taine,
spunându-ți: hai citește!,
e dar, de deslușit.
Dar taina, taină va rămâne,
doar ne-amăgim, că am zărit un vis,
doar el, aedul singur, știe,
ce-n zborul poeziei este prins.
Când Calliope i-a pus rouă,
pe buzele-i s-o soarbă cu nesaț,
dorul de-a-nduioșa cuvinte-n haină nouă,
sufletul lui blând, l-a pus la mezat.
Se-ascunde ziditorul de versuri, printre rime

și plânge în poeme-ades,
sunt zâmbetele lui, printre suspine,
dar nu le vezi, doar dacă ești ales.


Ultima lacrimă

Ultima lacrimă va curge în clepsidră,
Spăla-va drumul așternut,
plutire nevăzută de silfidă,
din pântecul clipei cernut.
Clopotul de crin s-a stins în firidă,
răsun-acum un cântec mut,
lovit de-a vremilor oglindă,
cu brazde pe chipu-i,
petrecut.
Pași tot mai grei se pierd pe cale,
ducând poveri de dor durut,
o mierlă piere-n glasul ei de jale,
în zborul ce nu l-a avut.


Vis

Se înfiripă zvon de primăvară,
Parcă mă îndrăgostesc întâia oară.
Îmi cresc aripi și pot zbura,
Nufăr din mâl m-aș înălța.
Proaspete seve renasc în vene,
Miresme diafane vin să mă cheme.
Un vals multicolor de candide petale,
Duc dorurile triste-n depărtare.
Mi-ai reapărut în vise astă noapte,
Mă acopereai cu grațioase șoapte.
Ai fost aici cu-adevărat
Sau primăvara m-a-nșelat?


Doar roua pe flori

Te zăresc umblând prin odaie.
Podul palmei mele
a luat forma chipului tău.
Degetele mele
ți-au mângâiat zborul sprâncenelor.
Am prins veșnicia în
clipa când privirea ta caldă,
strălucea de iubire,
ascunzându-mă sub pleoape.
Îți simt căldura respirației pe tâmple.
Și-apoi, primii zori de zi
mi-au luminat visele.
Trezindu-mă, am văzut
doar roua de pe flori.


Cădem în lume

Cădem în lume, să urcăm,
purtând ecouri ancestrale,
înnobilați cu mare dar,
sufletul ce veșnic nu moare.
Semințe-n noi de bine și de rău,
lăsați să semănăm ogoare,
timp măsurăm mergând mereu,
cu umbra noastră-nsoțitoare.
Icari cu aripi ceruite,
țintim umili către lumină,
ca nuferii dorim, fragili,
să ne-nălțăm din rădăcină.
Adeseori, renaștem din cenușă,
când o scânteie-a mai rămas
și mai deschidem înc-o ușă,
cu chipul trist și-nlăcrimat.
Ne bucurăm de mâna-ntinsă
și zâmbetul ce-ți dă puteri,
zici că viața nu-i învinsă,
când, suspinând, mai poți să speri.
Spre flori de colț întindem mâna,
cu privirea către cer,
precum corăbii ce înving furtuna,
 convinși că visele nu pier.

Aezii

Sărmani aezi ce-nșiruie cuvinte,
Arcadia visând pe înserat,
Cu lacrimi tristețile-s tivite,
Dar drumul, de vers e luminat.
Își umplu ulcioarele din visuri,
Extrag esențe din sublim,
Se-afundă până în abisuri,
Scoțând lumini din tristul țintirim.
Deschid ferești și te îmbie
Să bei din sufletul lor blând,
Din versul ce zborul îți învie,
Ei stând smeriți în tainic rând.
Își picură nisipul din clepsidră,
Urcând cu greu spre înălțimi,
Luptându-se cu-a vieții hidră,
Hrănindu-se din palme de Treimi.


În hamacul stelelor

Tâmpla mea găsește alinare
în căușul umărului tău.
Mâna ce-mi răsfiră părul
îmi mângâie tristețile.
Mă simt fetița legănată
în hamacul stelelor, și zbor.
Magia clipei devine veșnicie.


Ești

Ești vechi, de veacuri multe, înnoit,
Din ancestralul vremii plăsmuire,
C-un hieros gamos nenuntit,
În țări dilmune altoire.
Pântecul iubirii te-a creat,
S-aduci pe lume împlinire,
Cu sacre lumini cuminecat,
Al universului, sfântă zidire.
Să ne-mpletim în azurii veșminte,
Izvoare revărsate-n râu,
Oglindite-n cerul blând, cuminte,
Cu aștri agățați la brâu.
În noi, povara dulce a iubirii,
Efluvii de lumini arzând,
Înalță curcubeiele-mplinirii,
Semne spre zenit, în taină așezând.


Captiv

Captiv în cercul poeziei,
Salvat de slovă, vindecat,
Arde-n lumina prozodiei,
Cioplind în vers, cu sufletu-mpăcat.
Celestă risipă de vrajă ascunsă,
Din sipeți de suflet plângând,
Pe tăvi argintate adusă,
Prin ferestre deschise de gând.
Ne-mbie să bem din izvoare,
Din adâncuri de suflet rănit,
Fluturi de albă ninsoare,
Pe-altare, frumosu-a zidit.
Iubind, ne-mbracă în iubire,
Se dăruiește făurind,
Pășește-ncet spre devenire,
Cu-azur de cer, mereu în gând.


Între ieri și azi

Între ieri și azi, e-o moarte și-o-nviere,
Le desparte somnul, cu vise și mistere.
Între azi și mâine, roata se învârte,
Repetăm mecanic, doar lucruri știute.
Văluri așezate-s pe irișii în floare,
Zilele se scurg, în candidă mirare.
Păpuși de lut, venite cu destine,
Triști și abătuți, visând festine.
Căutători în miez și-n înălțimi,
Mai cade câte-un văl din tainice lumi,
Cei mulți nu vom vedea dincolo de vămi,
Cum îngeri cânta-vor din aurii alămi.


Altă dimineață

Stropi dumnezeiești trimiși în viață,
Privim uimiți și învățăm,
În fiecare zi e altă dimineață,
Murim încet și înviem.
Umplem ulcioarele de lut,
Izvoarele încet ne-nalță,
Cu pași mărunți sperând,
Urmăm a cerului povață.
Orice piatră o facem treaptă,
S-ajungem miruiți la cer,
Acolo, casa ne așteaptă,
Descifra-vom oare-al vieții mister?

Despletiții zori

Despletiții zori își piaptănă razele.
Îți simt sărutul pe pleoape
și mă prefac că dorm,
de teamă să nu-mi tulbur îngerii din somn.
Miresme de iasomie valsează,
trecând de storurile trase.
O blândă căldură îmi inundă
trupul.


Sunt taine

Sunt taine pe care nu trebuie să le atingem.
Chiar și gândul este, uneori, prea mult;
Sunt frumuseți pe care nu putem să le descriem;
Sunt simțiri, dincolo de metafore;
Sunt daruri pe care doar îmbrățișați putem să le
primim;
Sunt clipe, ce nu ne este dat să le trăim.