Poezii de Aionesei Mihaela

fără contur

e zgomot în lume și prea liniște în noi

cineva cântă îmblânzind ninsori

altcineva înalță rotocoale de fum

câtă risipă de răbdare și drum

între noi un pahar se umple și se golește mereu

e iz de toamnă și ce barbar bate în inimi

ceasul cu fructe zemoase și moi

mireasma se tolănește pe masă

ca o blană de urs în fața unui șemineu

printre brazdele de tăceri asudate

gura ta e mută

eu abia mai respir

și doar mâinile...

mâinile –

aceste vulpi neastâmpărate

cum ar vorbi

cum ar îmblânzi ghețarii

până s-ar topi noaptea

 

o gheară în umbră și spaima

umblă cu sabia scoasă din teacă

eu mă mut într-un capăt de cer

tu în altul și doar ele...

nebunele, mâinile

în coșul pieptului

caută

se caută

 

pe o aromă de interzis întârzii

 

pășesc pe aleile doldora de frunze

mi s-a făcut toamnă de când încerc

în sângele ăsta nebun să dau de mine

de când mă străduiesc să te alung

și amân să-mi amintesc explozia de sub piele

când mâinile noastre de lume s-au rupt

și-au format un trup

în vinerea cu miros de fruct

 

pe aceeași aromă de interzis întârzii

deși e sâmbătă și Buna Vestire

așteaptă să mă căiesc

 

duminica îngenunchează și tămâiază

intențiile cerului

de-a mă rupe de pământ

eu fug

ea strigă în urma mea

 

leapădă-te

leapădă-te

de trei ori

 

unu doi trei...

ca proaspăt scoasă din cuptor

cu mâinile amândouă

târziu în noapte

eu doar ție

mă împart.

 

ai să mă ierți

 

încă nu, nu m-am trezit din visul

care mi-a rostogolit

un ghem de fl uturi la picioare

doar mă ascund în petecul de viață

în care te-am cusut –

Soare...

să înfl oresc neștiută în ochiul tău

să iubești ca și cum ți-aș fi veșnic primăvară

în sufl et și în trup.

nu, nu am plecat

mai rătăcesc pe-aici...

cu teama că-ntr-o zi

ai să mă dezbraci prea delicat de fugă

de șoaptă, de strigăt, de păcat...

nu-i chiar atât de ușor să te-arăți

inimă – bătând emoții în afară...

cu toate corzile întinse la cer

protestez

țin strâns în pumni o ciocârlie

ce-ar vrea pe note albe

doar pe tine să te scrie

poezie...

 

albe chemări

 

câtă toamnă răsfață

în arome de gutui o întreagă lume

în palmele ei sunt praful

de pe frunza căzută pe sub pașii tăi

să mă apropii și să mă îndepărtez

fără să știi

 

în golul așteptării se-aruncă păsări

și norii încep să hohotească

peste grădini și peste noi

se aștern zăpezi nefaste

 

se înalță fum prin cer

tăcere și adânc vânat de un cuc

îngân o rugăciune și-n candelă mă frâng

să uit cum pâlpâie în piept

ca un astru rotunjit peste cearcănele mele –

dorul

 

pe drumul de piatră al nopții în care mă afund

înalț o cruce, cobor în gând

și ce limpede mi se arată dimineața răstignită

peste aceste albe chemări

în care mă apropii și mă îndepărtez

fără să știi...

 

să mă respire ceva cât un puf de păpădie

 

răsuflu greu

în adâncul trupului îmbătrânesc peisaje

rândunică cu tunica strânsă prea tare la piept –

viața deschide ferestrele să intre aer

 

plămânii respiră ușurați miros de gutui copt

o mulțumire de sine desface cămașa

strugurii năvălesc, sparg pereții de ceară

dincolo de podgoria ghilotinată

se umplu de văzduh cămările de vară

 

umbra râde ca o nebună scăpată din sicriu

fără să vadă câtă toamnă crește la tâmplă

câtă iarnă e pregătită să latre

printre mugurii răzvrătiți până la os

 

un duh de primăvară bătrână

cu un ram de cais în piept

mă sărută pe frunte

 

o zodie amânată mă cheamă

strâng sufl etul ca pe un ghem de pluș

miresme de mâini plecate mă străbat

zi și noapte

 

plouă, îmi plouă

cerul vânăt măsoară dorul

cu pumnii strânși aștept...

 

fiecare om e un poem nescris

 

„miroase a weekend. primul din septembrie fără

lecții sâmbăta și ce zi frumoasă e aici, Soricel…”

 

Soricel (așa o alinta el - Soarele)

țopăia pe butucii de lemn

de parcă o rază îi strănuta în piept…

vreau să-mi dăruiești o plimbare în parc

să asculți foșnetul umbrelor în locul meu

și-apoi să-mi povestești cum e toamna pe la voi

aceleași frunze cad, același vânt sărută

luna în noaptea cu părul vâlvoi?

 

tăcere, gânduri, așteptări

între ferestre mâini întinse divid

aerul, inima, lacrima

apoi…

 

„e caldă... neobișnuită ca o femeie...

care ar trebui să se gârbovească de toamna

care a venit peste ea, dar refuză...”

 

ochii minții văd o cerșetoare

cu plete roșcate și haine ponosite

sunt eu dar el nu știe

ghemuită în cuvinte ascund în sân

gesturile de dragoste

cu care desenez o planetă… planeta doi

is love

 

să ghemuiești în tine lumea

și-apoi fl uturând ninsori să te înalți

până nu se mai văd copacii

și norii rămân în urmă

ca niște furnici

 

să strângi în dinți lacrimile

până se vor mula perfect pe faldurile rochiei

și apoi în abisul mării să te arunci

cu toate nerostirile

 

să cauți perla din ochiul scoicii

s-o ții strâns în palmă

până coralii se vor înmuia

să sufl i în ger

până se vor vedea la colțul inimii

primăverile și Dumnezeu

 

și toate astea tăcând despre el

în colivia unei lacrimi

asta da

i s l o v e