Poezii de Voicu Agafia

Neverback

Încă o toamnă

se cerne prin ploi de castani:

îngenuncheată într-un gând

geruiesc cuvintele

pentru ziua fără mâine

când am să-mi fac cuib

în coarnele cerului.

neverback,

neverback

ţipă“goarna veşniciei”.

Tagore râde  într-o haltă

sau poate într-o rană,

închipuie cercuri cu braţe arcuite

pe un chenar de lumină.

îi spun că mi-am uitat nemurirea

la mijlocul distanţei dintre pulbere şi păsări

neverback

neverback

îngână drumul  la căpătâiul pietrei

unde am să mă curăţ de  spini;

în trenul tuturor

şi-al nimănui

pândesc clipa

risipirii

armonia prestabilită

a inepuizabilei mişcări.

 

Dincolo de beznă

 

Cândva mă voi regăsi într-o ultimă rugăciune

am să-mi înmoi sufletul umil

în miezul iubirii sfinte

fericită poate

voi avea înaltul

fără să cunosc sfâşietoarea disperare

focul

înainte să mă rostesc

dincolo de beznă

 

Cândva am să mă aflu învingătoare

în toate luptele pe care le-am dat

sau nu le-am dat

am să adun într-un geamăt

tot ce am iubit

şi tot ce am ştiut

amăgiri suspine bucuri

nimicuri

şi cu toate acestea am să mă târăsc

în faţă LUI

într-o ultima aşteptare

 

Cândva am să fiu una cu eterul

piatră şi rădăcină

am să-mi aud numele

nenumăratele strigări

dintr-un trecur neştiut de mama şi de lumea

care m-a legănat

când nu am fost cuvânt

pasăre în ochiul LUI

sau gând

 

La porţile dintre secunde

coşciugul lumii atârnă
de mâinile cerului
ascultă cum se macină scheletul
prin morile gândurilor
curg răstignite pe clopotul alb
al cuvintelor toarse-n simţuri
pe zidurile transparente
se derulează ontologica zbatere
fiinţa ta se agaţă de avatarele soarelui
la porţile dintre secunde
nu încerca să treci
nu râvni să cuprinzi necuprinsul
dincolo e doar iluzia
libertatea ta este aici
în interiorul tău
mai bine rămâi flămând
decât să guşti
din iluzia adevărului
eşti totul sau nimic
dator să trăieşti
din naştere în naştere
celui care te-a creat
cheia universului este în tine
n-o căuta
o ai 
la porţile dintre secunde

 

Plânsul Păsărilor

 

Ziua cade îngenunchiată-n noapte

o durere difuză îşi înfige spinii

sub armura albă a tâmplelor

vibrează-n limpezimea falsă a tăcerilor

ne-am prins amândoi pereche nebună

cu dansatoarele depărtării

bezmetice izme

tu n-ai putut să-ţi zmulgi iubirea

din cleştii pământului

nu ştiu iubite când te-ai desprins şi unde

eu am rămas să-ţi cristalizez absenţa

am să te reconstruiesc

într-un amurg potolit

formă a iubirii din mine

încerc să-mi împletesc gândurile

în gândurile tale

cu o clipă

clipa aceea prinsă

la convergenţa dintre două lumi

în spaţial acela

am rămas doar eu

peste mine tremură chipul tău întreg

poate nici nu ai fost decât imaginea iubirii

tristeţea mea este că nu pot să mă regăsesc

ca atunci

ce fericită eu mi-aş fi ţesut un cântec

din acordurile inimii tale

vroiam să prind luna pe ape

acum sufletul nu mă iartă

nu-mi vorbeşte

rătăcit în ţărâna iluziilor

nici tu nu-mi vorbeşti

să-ţi simt prezenţa în absenţă

au rămas doar umbrele iubirii tale

în plânsul păsărilor

să-mi îngroape ultima himeră.

 

Sau poate…nimic

 

Simţirea mea eu o împart cu Nimeni

Nimeni cu Nimeni vorbesc tăcerile toate

în liniştea dintre două gânduri

corbii bat clopotele

se aud păianjenii cum ţes

plasă uitării

încerc să trec dincolo de cortină

istovită de oboseala ploilor

aripi frânte-n îmbrăţişarea pământului

auzi cum strigă bezna

nu de moarte mi-e frică

ci de durerea trupului

când cerul se desprinde

din el

oare groparul va putea să-mi acopere

gândurile negândite încă

poate au să crească

sub paşii celor nenăscuţi

sau poate…nimic

 

Ceva mai mult decât nimic

 

Când tăcerea se sparge în timpane

aud şoapte sub pleoapa pământului

şi  stau la taifas (pe braţe de cruci) cu

atâtea nume purtate de uitări

încerc să vă adun din ele

mă găsesc doar pe mine

sau poate eu sunt voi

ceva mai mult decât nimic

şi atunci încep să mă împrăştii în cuvinte

 

Cine eşti tu

ce-mi tulburi limpezimea oglinzilor

cu miros de tămâie şi flori ofilite

Procust râde

eu îmi cioplesc gândurile

într-o formă doar de mine ştiută

 

Auzi cum sună pământul lasciv

am să  învăţ să fiu piatră

fără nici o crăpătură prin care să visez

răsunet doar când ploiele muşcă din noroi

încrâncenată-n mine

să zdrobesc pădurile virgine

la vânătoare de răspunsuri printre hăţişuri

până când voi alunecă

netulburată de rotirea anotimpurilor

într-o a cincea dimensiune

 

Dincolo de violet

 

Te-ai întors

timp ce am fost

să-mi tulburi împăcarea

cu cea care sunt

atâţia  “dacă”

nasc clipele trecute

n-ai puterea să mă laşi

să nu-mi adun risipa

pe frântă ramură

la cap de pod spre nesfârşit

mi-e drumul deschis

dincolo de violet

 

oglinda reflectă

timp ce am fost

am să-i întorc spatele

cu inima prinsă

pe margine de vaiet

să mă hrănesc din tot

ce mai am

apusul neastâmpăr să-mi fie

până la ultimul respir

într-un “sunt”.

până când mă vor sădi

lutului rodire

să răsar

dincolo de violet.

 

Într-un veşnic prezent de noi uitaţi

Ascultă, iubite!
Suspină cerul
prin fluierele frunzelor,
lupoaică albă, luna sângeră
pe cuşma neagră a nopţii.
Tu aşează-ţi visul
în braţele femeii din inima mea,
veşmânt i-am pus din culorile iubirii tale.
Descalţă-te şi păşeşte încet,
să nu-mi tulburi pacea albastrelor viori.
Ascultă, armonica vibrare,
roteşte-n cercuri lumina,
să nască muzica cerului.
Ascultă, iubite!
iubirea îşi picură surâsul
pe harpele dorului.
Ştiu că poţi să asculţi
despletirea timpului nostru în nemurire.

E atât de târziu, tată

sap să te adun din mine
cu amânările mele.
Niciodată nu te-am văzut color,
doar umbrele tale aşteptau
la poarta deschisă prea târziu.
Mi te cuveneai până nu ai mai fost,
eram doar eu pentru amândoi.
Te privesc un corp înţepenit
într-un răsărit inutil,
pleoapa ta, aripă frântă
pulsează în clipa suspendată 
de care îmi agăţ frica.
Nu ştiu ce mă doare mai mult,
plecarea ta sau străinul rămas,
blocat în neputinţa de a-l afla.
În zbaterea acuzării mele,
pluteşte dragostea ta pentru mine.
Nu vreau lacrima mea să cadă
în ochii tăi întoarcere,
ţipăt doar de mine tradus.
Să nu mă uiţi!
Cum să te uit tată?
Cum să nu te uit străine?
Deschide ochii şi priveşte-mă,
care din noi a murit mai mult?
Scrâşnetul lopeţii sapă
în timpul definitiv în care
trăieşti de acum.

Prizonieri ai departarii

Tu erai acolo,
eu eram aici
prizonieri ai depărtării.
Cu disperarea sortită de-a nu ne avea
căutam un punct
sau poate o umbră
să ne ascundem neputinţa
suspendată în turnul ceasurilor făurite
de-o horă ciuleandră nebună,
cântată-n canon
pe o singură strună.
Chemarea ta strigăt de vultur
rănit de timp
şi-a împletit ţipătul în tăcerile mele
cu picăturile cadenţate ale lipsei tale,
ne-a aruncat în labirintul dorinţelor
hoinari într-o iubire din noi crescută.
În cântecul arderii sale eterne
dansatoarele depărtării râd.