Poezii de Ana Onică

Ce  este  viaţa?

Ce este viaţa? Ne întrebăm ades.

E gura de apă ce o sorbim din mers?

E primul fior de dragoste, e primul sărut?

E prima trădare care ne-a durut?!

Ce este viaţa? Ne punem întrebarea.

Ea este cerul, e codrul, e marea?

Ea este darul dat de Dumnezeu,

Ea este rodul pântecului meu?

                        

Ea este ziua de azi şi cea de mâine,

Ea este cana cu apă şi bucata de pâine?

Ce este viaţa? Sărăcie şi avere?

Dezamăgire şi durere?

                          

Nu. Dacă vrem, ea e fericire şi speranţă!

E tot ce către cer ne înalţă!

Ea este casa cu uşa deschisă

Cu părinţii ce ne aşteaptă pe prispă.

                           

Ea e nucul bătrân şi florile din grădină.

Şi nepoţii ce sărută mâna bătrână.

Viaţa e ca o carte, iar noi ai ei scriitori.

Ea trebuie scrisă până la capăt –

Să rămână ceva frumos în urmă

Când te duci în vecie să dormi.

 

Femeia - izvorul dătător de viaţă

 

  Femeie-dalbă feciorelnică  lipsită de păcat.

  Tu eşti zăpada albă  pe care Domnul a călcat.

  Tu eşi izvor curat  şi dătător de viaţă,

  Şi chip de înger eşti ce-întruna ne veghează.

                           

  Când soarele zâmbeşte şi cerul e senin,

  Tu eşti întruchiparea  frumosului divin.

  Când cerul se desface de tunete şi ploi.

  Atunci tu eşti lumina sacră a ochilor.

                          

  Arca lui Noie eşti, salvarea pentru noi.

  Pământ tu eşti şi aerul curat pe care îl respir.

  Pasăre eşti ce cuib îşi construieşte fir cu fir.

  Tu eşti tandreţe, armonie, dragoste şi cânt.

                              

  Tu eşti tot ce-înseamnă  fericire pe pământ.

  Căci, fericirea lumea-întreagă

  O uneşte şi o leagă, cu o salbă de iubire

  Şi cu năframa nemuririi.

                            

  Femeie, tu, izvor curat

  şi dătător de viaţă.

 

       Întârziem

 

Uneori întârziem

Să naştem copii,

Ori să ne salutăm

 Întârziem.

              

Alteori să facem un bine,

Să ne ajutăm întârziem.

„La mulţi ani!” să ne urăm,

Noi tot întârziem.

            

Câteodată,

Întârziem să recunoaştem,

Că am greşit şi că ne pare rău.

Să ne cerem iertare întârziem.

            

Şi doar în lumea de veci

Să plecăm,

Noi nu întârârziem.

 

  Femeia  în  negru

 

   De-i zi, de-i noapte, de-i soare ori de plouă 

   Tu, aşteptând la geam  te întrebi:

• De ce nu vii iubite? deja e ora nouă.

    Se-aude cheia-n uşă  şi paşi pe coridor

• E el! şi-alergi în grabă

Dar…te-ai trezit din somn.

                      

  Perna-ţi este udă şi patul este gol.

  Uşa e-încuiată, copiii, visând, dorm.

  Frântă de durere, îngenunchezi uşor,

  Lacrimile-ţi frig albul obrajilor.

                       

  Femeie, tu, cu inima zdrobită,

  Cu ochi înlăcrimaţi şi mintea obosită

  De-atâtea lamentări şi-atâtea căutări,

  Împacă-te cu gândul, că nu se mai întoarce.

                           

  Ridică-n sus privirea şi chipu-i vei vedea

  Pe bolta cerului senin şi atunci vei înţelege,

  Că chiar şi după moarte el va fi în viaţa ta.

                          

   Prin amintiri frumoase şi fapte ce-a făcut,

   Rămâne-n nemurire la prezent,

   Căci tare doare la trecut.   

 

Rugă pentru  părinţi

 

Doamne!

mai toarnă-le puţin ulei

în candela vieţii

să poată să se bucure

de roua dimineţii

           

soarele să le încălzească

sângele din vene

iar palmele şi tălpile

le unge cu sânzene

                    

tămădui-le suferinţa

şi sarea grea din oase

alină-le şi oboseala

să-i mai avem acasă

 

Tristeţe

 

Am revenit la vatră

Găsii casa pustie.

A plecat şi tata

Şi mama în veşnicie.

         

Soba este rece

Patul este gol

Uşa e încuiată

Pustiu e şi-n ocol.

              

Poarta-i doborâtă

De suflul unui vânt,

Semn vădit că casa

A rămas fără stăpân.

 

Surorilor de la „Regina Paces”- 2003

 

 Sunteţi îngerii

 Trimişi de Dumnezeu.

 Din depărtări venind

 Să-mi ajutaţi poporul

Atunci când îi este greu.

             

Sunteţi o candelă

Ce viaţa-i luminaţi

Acelui copil sărman

Apoi şi carte-l învăţaţi.

              

Sunteţi o rază

De speranţă şi alinare,

Pentru acei bătrâni bolnavi,

Căzuţi în disperare.

               

În grabă aduceţi un pahar

Cu apă acelui însetat

Şi pâine o bucată

Celui înfometat.

              

În numele poporului

Până la pământ mă-nchin,

Că şansă-i oferiţi

De a avea un alt destin.

 

     Aşa sunt eu

 

Aşa sunt eu,

Atunci când te mai supăr

Cu o vorbă la întâmplare

Să ştii că tare-mi pare rău,

Însă, aşa sunt eu.

                 

Ştiu să fac din orice zi

O mare sărbătoare,

Ştiu să zâmbesc şi atunci

Când sufletul mă doare.

            

Aşa sunt eu.

Ştiu să mă ridic, când

Greul vieţii mă apasă

Şi să visez frumos

Când viaţa-i în cădere

Muncind cu abnegaţie

O fac ca să prospere.

            

Aşa sunt eu,

Mă îngrijesc cât pot

De cel mai oropsit,

Pentru că-mi pasă.

Dragoste ştiu să ofer

Ştiu să iert, când sunt

lovită în spate,

Stiu să apreciez

Pe cei ce-s cu dreptate.

Aşa sunt eu.

 

  Deşteaptă-te  popor!

 

Deşteaptă-te popor!

Nu crede în minciunile ieşite

Din gurile murdare

                 şi suflete înnegrite.

Nu crede în promisiuni deşarte,

Că rău a fost, iar binele

                  ne vine peste noapte.

Deşteaptă-te popor!

Aşa nu se mai poate.

Nu mai permite să lupte

                     frate contra frate.

Unul pe oligarhi slujeşte

Iar altul la străini

                castele construieşte.

 Deşteaptă-te popor!

Salvează-ţi mândra ţară.

Adu-ţi copiii acasă,

                    adu-i şi pe nepoţi

Luaţi-vă de mâini

Şi-i alungaţi pe hoţi.

                 Uniţi-vă cu toţii

Cei care mai pot,

Şi-l fugăriţi din ţară

               pe cel ce-i cât un cot.

Faceţi curat în casă

În suflete şi-n gând.

                 Deşteaptă-te popor

Şi fă un legământ.

 

Mă bucur şi urăsc

 

Mă bucur de puţinul

Ce-i sincer şi frumos,

Mă bucură şi omul

Cu chipul luminos

             

Urăsc pe cel ce strigă

De sus în gura mare:

„Vedeţi voi, oameni buni,

 ceva eu fac!”

              

Urăsc când ei se bucură

De cei umili ce îi ascultă

Şi chiar de nu le place ce fac

Şi ce le spun - ei tac,

Crezând că poate mâine

Năravul îşi vor schimba

                

Docili cum sunt mai speră

Că ţara, valorile şi neamul,

Aceşti păgâni vor mai păstra.

               

Urăsc ipocrizia

Când intră în biserici

Şi-n văzul tuturor

Aprind o lumânare

Şi Domnului se închină,

Când, sufletul li-e negru

Şi gândul li-e meschin

              

Urăsc ipocrizia, nimicnicia,

Neghiobia, hoţia şi făţărnicia.

Urăsc şi neomenia.