Poezii de Mariana Moga

Iar am visat...

Iar am visat că urc spre infinit,
iar am visat poteci la jumătate,

întinereau chemările în gând,
şi noaptea se stingea cu demnitate.

Liniştea de toamnă mă inspiră,
cad umbrele sub nucii arămii,

strivesc în pumn o frunză,  iar tăcerea
îmi strigă dintre dealuri: „Mai rămâi!”

N-am vreme, cad cuvinte peste mine,
mor ore amăgite-n calendar

şi-n trecerea de astazi către mâine,
cuprinsă sunt de-un dor rudimentar.

În ora ce se-ascunde-n coame nude,
îmi cumpăr alte zile, fără ceaţă,

ceasul nu vrea să mai oprească timpul,
şi răsăritul azi mi-a luat din viaţă.

S-au oxidat secundele-n perete,
îi cer iertare-n trecăt unui nor,

cuminte dimineaţa stă pe dealuri
iar eu suspin de dorul unui zbor.

Mi-e dor...

Mi-e dor de vremuri vechi în vremuri noi,

mi-e dor să mai ascult câte-o baladă

şi-ntr-un exces de foame şi nevoi,

mi-e dor să mă mai recunosc pe stradă.

Voi vinde-o urmă fără amintire,

pe o tarabă ce am pus-o-n piaţă

şi-ntr-un exces de dor şi de iubire,

îmi cumpăr azi o altă dimineaţă.

Simt un amestec de plăceri străine,

să las în spate lumea muribundă,

recidivândîmi este dor de mine

şi-nvii frumos secundă cu secundă.


Scrisoare către Dumnezeu

De ce, Doamne,-n ceruri nu mai plouă?
Chiar ieri din mine nori s-au adăpat,
au uitat să stea îngeri de veghe,
pe ţărm m-au părăsit şi au plecat.

De ce copii Tăi au roluri duble?
De ce pe străzi găseşti doar farisei?
Mai fă o rugăciune pentru mine,
în veci să nu fiu Doamne cum sunt ei.

„Ascultă!” A-ncetat deodat’ să bată
şi toaca pe colinele cuminţi,
iar glasul Tău din munte s-a pierdut,
cum s-a pierdut respectul pentru sfinţi.

În faţa catedralei stau tarabe,
pândind din ele doi, trei derbedei,
ce pentr-un pumn de-arginţi te-au vândut, Doamne,
atunci...şi-acum te vând iar între ei.

Te rog priveşte-o clipă înspre mine,
umilă vreau să spun o rugăciune –
şi printre nori în zi de sărbătoare,
trimite-mi, Doamne, -un strop de-nţelepciune.

Ai auzit, ai răspuns print-un fulger,
mi-ai dat puterea de-a trăi ce-a fost,
prin ploaia de lumină zboară îngeri,
din aripi să-mi clădească adăpost.

Privirea Ta coboară peste valuri,
în treacăt, pescăruşi mă spovedesc,
la far alerg s-aprind o lumânare
şi în lumina ei: „ Îţi mulţumesc!”

Străină sunt...

Străină sunt pe-aleea din cetate,

ascunsă-n buzunar îmi stă iubirea

şi nefiresc privesc la turnul care,

cu amintiri mi-a invadat privirea.

În palme mă apasă aşteptarea,

strângând scrisoarea ce-am primit-o aseară,

îşi dirijază cerul simfonia,

iar mâine ne va fulgui în gară.

Ninge peste mine imposibil,

mi-e dor de tine, aproape normal,

troienită îmi este iubirea,

cum troieniţi vom fi într-un final.


Nici păsările nu mai cântă…


...Şi păsările parcă nu mai cântă,
în seara ce se-ascunde prin mansardă,

mă-ntreb de ce natura nu cuvântă,
când noaptea dorului a început să ardă.

Mă mângâie privirea ta albastră
cu valuri ce în mine s-a sfinţit,

s-au strecurat trei stele-n casa noastră
şi în lumina lor noi ne-am iubit.

În liniştea-ngheţată ne răsfaţă
miros de liliac şi flori de tei,

de mână am păşit spre dimineaţă,
să alergăm zâmbind printre alei.

Stingheri ne-mbrăţişăm în absolut,
pe strada noastră în prezent pustie,

luăm noi mângâieri cu împrumut
şi ne trăim momentu-n poezie.