Poezii de Maria Niculescu

Sonet XIV

O, tu Sonet, tu prinţ al desfătării,

Cine, ca mine-ndrăgostită-i, cine?

Te-oi veşmânta în straie alese, fine,

Mă ia cu tine-n zbor spre-albastrul zării.

Te-oi dezmierda aşa cum ştiu mai bine,

Mă fură din Cetatea-nsingurării,

Pe calu-ţi alb , mă du la malul mării,

Ne-om pierde-apoi pe verzile coline.

Nu sunt prinţesă, dar îţi jur, iubite,

Să te împodobesc cu giuvaere;

Va să petrecem clipe insolite.

'Ţi voi da ce nime' nu va să-ţi ofere,

Te-oi onora-n mai marile elite,

Te voi 'nălţa spre nemurite sfere.

Sonet XV

Sub liliac de floare-mpovărat
Te-am întâlnit, minunea vieţii mele,
Păreai cum, că, ai coborât din stele,
Erai frumoasă cu adevărat.

Prin pletele-acaju, căzând rebele,
Pe umăr sidefiu şi marmorat,
O clipă cât un veac să fi durat,
Oh, de-aş fi fost eu, vântul, printre ele!

Priveam înmărmurit tabloul viu,
În jur pluteau arome de absint,
Simţeam că mor, simţeam că reînviu,

Stăteai visând sub pulberea de-argint,
Nu m-ai chemat la tine ca să vin,
Ne-am fi pierdut departe, în Corint.

Argintul razei tale

acrostih

Minune întrupată spre-a da înluminare,

Icoană întru rugă şi întru închinare,
Hieratic stai, în slavă, alăturea de Domnul,
Argintul razei tale-i-învăluind nesomnul.
Iconică, opalină, a nopţilor Regină
Extaziată-i, foarte, de aura-ţi opalină;
Menit să cânţi în versuri alese nemurirea
Iubirii - candid flutur, tot ce cuprinde Firea,
Negeamăn într-o vreme ce-a fost, a ta lumină
Eternă, străluci-va şi-n vremi ce vor să vină.
Se scutur, 'miresmându-l, pe-al tău mormânt, blonzi, teii,
Cu nimb, precum au sfinţii, te-ncununară zeii,
Un nufăr îţi sfinţi-va cărarea, blond luceafăr!

Elfa blondă

acrostih

Atâta de gingașă, de candidă

Născută-n lumi, de mulți, imaginate,

Geea ar fi furat-o pe-nserate,

Era-ntr-a unui flutur crisalidă,

Lucindă, sub a lunii strălucire,

Yukonul traversă, ea, elfă blondă;

Kama înmărmuri :” O, tu, Giocondă,

Primește, dar de nuntă,- a mea iubire!„

Răspunse ea: ”Eu, fost-am hărăzită

Eternului, spre-a-i înșira poeme

Sfințite-n rouă,-nțelepțite-n vreme,

Amea urmare fi-va nemurită!

De dor și de iubire va să cânte

A mea fiire, lumea să încânte.

Poema unei lebede

acrostih

Pe lacu-nsingurat, însingurată,

O lebădă împurpură un val,

Ea tristă, trist destinu-i, merg spre-aval,

Muri-vor cu încetul şi deodată.

Amurgul, violetul îşi aşterne,

Un  astru-şi strânge razele la piept,

Nocturnii zei îşi cer nocturnul drept,

Ecoul stins al zilei piere-n berne.

Istov şi răni înspre adânc o cheamă,

Lucirea-ochii-şi sting, sublim şi sfânt

Eternului se dărui prin cânt,

Bătând uşor din aripi şi cu teamă.

E pace-n ceruri, pe pământ, pe ape,

Deasupra unui val, o albă cruce

Exodul îşi începe, lin, se duce....

Basarabia, dragostea mea

acrostih

Basarabean, muntean sau ardelean,

Avem acelaşi loc sub cer cu soare,

Suntem, de aur, boabe-n spicul care,

Azima-şi dăruie. Nestins alean

Rămas-a încă vis, dar Ceru-i bun,

Avem speranţe întru împlinire,

Biruitori, vom împărţi iubire,

Inundă-se pământul cel străbun!

Argint vom plânge peste necuprins,

Destinul să-mbunăm spre îndurare,

Rodi-vor, iar, din veacuri de-aşteptare

Arzânde flăcări, teama ce le-a stins.

Genuni s-.or veşmânta ambiental,

Oglinzi lua-vor locul neluminii,

S-or naşte albe flori, muri-vor spinii,

Tocmi-vom Prieteniei piedestal.

Edili ferice-n sacru legământ

A Aurorei rază ne vestească

Miracol sfânt în Ţara Românească,

Eden voim pe-al patriei pământ,

Alese gânduri, Domnul le-mplinească!

Iubirea Lui

acrostih

Incandescenţa-I, norii îi străbate,

Undeşte prin oceane-nspumegate,

Lumina-I, din tenebre reci, mă scoate,

Iar sufletu-mi se-alintă-n nestemate;

Aprinde purpur rug fiinţei mele,

Nepreţ îi dând, spirale şi inele,

Acorduri, mii, din note vii, rebele,

Fremătător se-ndreaptă înspre stele.

Iubirea Lui, iubirea Lui mă-mplină,

Rodirea-mi e perpetuă şi lină,

Ah, simt în piept minune preadivină ,

Născând, fervent, efluvii de lumină.

Icoana românească

acrostih

Icoană pe altarul lumii spartă,
Lăsată-n agonie, mutilată
In două al său trup – ce crudă soartă ! –
E un coşmar ce-n visu-i se arată,

Iar el doreşte-n palme să adune
Licoare sfântă, să o întregească,
Alese rugăciuni şi gânduri bune
S-aştearnă pe icoana românească.

Ci, fă, Tu, Doamne, dreaptă încercare,
Uneşte-o, cum a vrut Ştefan cel Mare !

Am să-nsoresc

sonet  acrostih

Am îndrăgit, curat şi deopotrivă,

Divin-un Domn, copiii, poezia,

Rodind cu flori 'n-a lumii frenezia,

Iubirea o-nălţând, la ceruri, divă.

Am să-nsoresc, mă cheamă-Andaluzia!

Nu, nu disper de-a vremilor derivă,

Păstrat-am calm în mintea-mi inventivă,

Ăst truc a-nvins, a lumii, gelozia.

Umbrit de-am fost de negura din nori,

N-am încetat, pe strune fermecate,

Extaz să dăruiesc, să fac furori,

Să modelez, întru eternitate,

Cuvântului veşmânt din raze, flori.

Urmând o lume, ere voi străbate.

Iubire pentru semeni

sonet-acrostih

A lumii carte,-ntre coperţi, cuprinse
Rubinul, cea ofrandă minunată,
Triumf iubirii ce uimit-a, iată,
Un Univers, prin faptele-i distinse.

Rubinul pur, ofranda-nflăcărată,
Simţiri rodi, spre sfere necuprinse,
Iubind, călcă pe moarte şi-o învinse,
Luciri pe-adânc de vremi el a durat.

Voi, serafimi, nu-nchideţi Marea Carte!
El, îngerul tăcut va să apară
Senin de suflet, pentru noi, a-mparte.

Tumult de-nţelepciune selenară
Rodi-va, încă, prin celeste arte,
Iubire pentru semeni, pentru ţară.