Poezii de Anca Tanase

Trecutele lumini                     

 

Îţi aminteşti, iubite,

acele zile suspendate,

zilele-punte, fără timp,

şi clopotele mute ?

 

Îţi aminteşti

cum inventam poveşti,

poveşti cu vii,

poveşti cu morţi,

poveşti cu prunci nebotezaţi?

 

Curgeau în noi,

în valuri calde,

marile orgi din univers

şi se ţesea subţire,

din tăcere, un vis amar,

un vis fragil şi vechi…

 

Şi noi mergeam…

 

S-ajungem când?

S-ajungem unde?

 

Ne risipeam în ochiuri de oglinzi,

nepăsători de noaptea de sub punte,

neştiutori de moarte şi dezastre….

 

Tineri şi cruzi, râdeam, strivind

sub talpă

frunze întomnate.

Credeam că ziua-punte n-are capăt,

că sângele e doar un vin înmiresmat,

că timpul n-a fost încă inventat.

 

Azi ştim că puntea e subţire:

păşim cu grijă,

capătul se vede.  

 

Umbre chinezeşti

 

Sfârşit prelung de anotimp…

lumină neagră, timp bătrân

şi ora goală…

 

amintirea

primilor paşi

ai unui dans în ploaie…

 

umbre chinezeşti…

 

erai deja plecat când ai venit…

 

pe bancă, astăzi, eu

şi întrebarea…

Zarzărul, din primăvară până-n primăvară

 

Tu mă săruţi cu prima creangă

de zarzăr înflorit

eu te sărut cu zarzărul întreg,

cu revărsarea albă a luminii,

cu zborul ei

şi neodihna mea.

 

Ferestrele sunt aripi,

deschide-le! să vin, să te cuprind

cu-albastrul,

cu timp şi fără, până

vom fi

doi sori micuţi şi aurii

pe ramuri.

 

Când vom cădea,

ne va culege poate un copil

şi-n sânul mic, vom repeta sărutul…

 

Același zarzăr fi-va, sau sub altul

o să ne fie-aprilul

 

când, poate, amândoi

vom fi

un singur zarzăr înflorit

Călătorul           
                     

Mi-a bătut ast-noapte, în poartă-

un călător

frumos şi trist…

un biet pribeag,

un cerşetor

al nimănui;

purta în el

un vânt uşor

- un fel de zbor…

 

L-am poftit la masă:

pâine şi vin - atât aveam

în casă..

şi-un crin în vază, botezat

“Maria”!

un crin curat,

un soare alb,

înmiresmat !

 

Mânca tăcut,

pâinea frângând

şi mulţumind,

din vin când bea.

 

Apoi s-a dus,

la fel, tăcut,

şi-n urma lui,

a rămas cerul

larg deschis!

ninge

 

…şi ninge, ninge,

ninge întruna

fără voi,

fără păduri,

fără eroi

 

prin ţară bate vântul…

 

drumul e lung

şi-abrupt

spre înapoi

 

rotiri pe loc

spre înainte…

 

prin ţară bate vântul…

 

hai să ne-nchidem

în bârlogul tău de porţelan

şi să-i dăm iernii cheia,

s-o îngroape...

 

ne vom uita cum ninge…

 

fă-n sobă focul,

povesteşte,

adu-mi din basme satul dispărut,

copilăria, ochii limpezi,

bunicii mirosind a busuioc,

părinţi şi fraţi,

surori şi prieteni dragi,

toţi cei plecaţi

prin poarta lui “odată”…

 

şi zurgălăii de la sanie…

 

ne vom uita cum ninge,

aşteptând pendula

s-anunţe ora cinei:

trage perdeaua,

aprinde lampa,

înfăşoară-mă în tine

şi hai să împărţim o respiraţie…

 

Cu tot ce-i viu şi nu e…

 

iubim copacii

şi ne doare

când securea

se-abate peste ei

şi peste noi…

 

copacii-aşteaptă, au răbdare, ei ştiu

că într-o zi

ne vom întoarce-n rădăcini

spre alte frunze, policandre,

miresme, toamne, primăveri…

 

nu putem trece peste vânt,

nu putem trece peste păsări,

deşi suntem

şi vânt,

şi păsări,

şi viori

când ne iubim

cu tot ce-i viu şi chiar

cu ce nu e: iarba şi coasa care-o taie,

seminţele de mac şi somnul,

barca şi pânza ei şi apa…

buzele tale, buzele mele,

şi setea lor

de apa

care nu stinge focul…

 

ne vom întoarce în copaci – leagăn şi raclă…

dar pân’atunci,

să bem din apa

care nu stinge focul…

 

 

 

AMURG DE TOAMNĂ ŞI IUBIRE

 

încerc

să nu mă mai gândesc

la tine

e toamnă,

e amurg…

 

amurg de toamnă

şi iubire…

 

sună zăpezile în munţi!

te cheamă… eu

rămân

pe acest ţărm de sare

cu nopţi fierbinţi,

nisipuri mişcătoare

şi amintirea

vocalelor

cântate

pe orga lumii,

la patru mâini,

la patru aripi…

 

sună zăpezile mai tare!

ce pot să-ţi dau

ca amintire?

primeşti o floare de ciulin?

floarea durerii,

floarea nimănui…

 

rămân aici,

pe ţărm de sare

să număr anii

cum se scurg

pe trup în cruce…

 

şi Requiemul mării!

 

 

Aşteaptă-mă în gară, lângă lac

ultimul tren mă va aduce…

voi coborî din el

să urc spre tine,

cum urcă sângele la cer -

luându-şi apele cu el

şi sarea…

 

în scoica luntrii vom pluti

spre landurile mari ale tăcerii,

să mă ridic din nou

din coasta ta,

să creştem împreună…

 

vom învăţa

să ne citim unul pe altul,

fără grabă,

foaie cu foaie,

rând cu rând,

silabă cu silabă…

 

ne vom citi ca orbii, pe-ndelete,

eon dupa eon,

cu mâinile, cu gura, cu flăcările nopţii,

până-ntr-o zi, când, poate,

un alt Chagall

ne va picta

cu-albastru şi argint,

pe cerul nou

al unui nou pământ

 

 

Cel mai frumos poem

 

cel mai frumos poem

s-a scris în somn

mi l-ai trimis

în chip de bun rămas...

m-am trezit brusc,

am sărit să-l prind

şi l-am speriat.

 

azi ies din rând…

vor veni alţii-n loc, înghesuiţi

în spaţiul strâmt, să-ţi fie-aproape…

dar tu

vei fi mai singur cu-o poveste,

cu-n râs copilăresc,

un vers

şi o tristeţe

care a stat

mână în mână cu a ta…

mai singur chiar

decât propria ta singurătate

 

cel mai frumos poem

s-a scris în somn

şi l-am pierdut

 

Cineva cântă la vioară                                     

                       

Prin frig trec păsări verzi.

 

Memoria se încarcă de cărări

spre nicăieri

sau, poate, spre biserici

şi cimitir.

Noaptea se umple de răscruci

şi paşi pierduţi -

şi inima, de ploaie.

 

Uitarea devorează amintirea.

 

În loc de valuri, marea

poartă naufragii.

 

Din degete se prelungesc clepsidre

prin care curg cuvinte

şi speranţe,

sau disperări…

lunga poveste tristă

de-a fi om în lanţuri

şi cal sub bici…

 

şi peste toate aceste destrămări,

cineva

cântă la vioară.

 

 

Destin

 

El a zis: aceştia doi

se vor întâlni,

se vor iubi

şi se vor sfâşia;

 

îşi vor pansa rănile unul altuia

şi iar se vor iubi

şi iar se vor sfâşia;

 

vor fi răpuşi

de sete, foame,

caniculă şi ger,

vor fi-mpreună nefiind…

 

vor cădea

în partea nevăzută a cuvintelor

şi, cu genunchii frânţi,

vor continua să se ridice

şi să meargă

până la capătul nopţii,

fără toiag şi încălţări;

 

merinde-n traistă îşi vor fi

doar unul altuia…

merinde dulce, merinde-amară;

 

vor merge până la capătul nopţii

şi se vor întoarce

la începutul zilei.

 

CV - Anca Tanase


Prenume, nume: Anca Tanase

Data nasterii: 3 octombrie 1952, Bucuresti

Domiciliul actual: Brasov

Profesia: traducator

- un vol. de poezii ,,Lacrimile care aprind focul", Ed. Amanda Edit, Bucuresti 2014

- colaborari: rev. Credinta ortodoxa - Bacau, Agenda Romaneasca (Canada),

- Institutul Cultural Bruxelles, Revista de Spiritualitate Universala