Poezii de Dumitru Velea

O mie trei sute de ţipete

 

Sângele meu nu se mai întoarce

în inima Ta, Doamne!

Alerg prin el ca să Ţi-l înapoiez,

dar el îmi curge printre degete şi cuvinte.

Ca să scriu pe tabla din şcoală,

ridic mâna din mormânt,

dar nimeresc cu degetele pline de sânge

pe talpa Ta, Doamne!

Cuvintele acestea,

pe care nu le mai pot rosti de sânge,

întoarce-le copiilor nenăscuţi

să le scrie pe tabla din cer

în ziua în care fragedele trupuri

sfâşiate în şcoala din Beslan

îţi ating fruntea!

 

Învaţă-mă, Doamne, să scriu,

ţinându-mi mâna strânsă pe creta de lacrimi,

noaptea să desenez stelele pe cer,

iar ziua să-mi scriu numele

pe-un fir de iarbă sub umbra crucii.

 

Lasă-ţi, Doamne, morţii să-şi îngroape morţii

şi vino să-ţi ridici,

de sub zidurile şcolii din Beslan,

copiii Tăi vii!

 

O lumânare s-a aprins în mijlocul mării

ca o silabă din numele Tău, Doamne,

gângurită de copilul din braţele mamei

înainte de a fi omorât.

 

Nu se mai ştie încotro este cerul:

 

lumânarea stă nemişcată deasupra apelor

şi tremurătoare sub spuma lor.

Deasupra Osetiei de Nord

 

- Unde se duc păsările astea negre,

ca o plasă pe deasupra copiilor, mamă?

 

- Fii liniştit, fiule, din golurile dintre ele

se întorc păsările albe, ca barba lui Dumnezeu.

Teroristei

 

- Poate ai şi tu undeva un copil,

pe care îl strânge o teroristă de gât.

Odată cu mine moare şi el.

                   Mă sugrumi,

dar şi tu

cum vei putea trăi

cu mâinile pline de sânge,

legănând copilul tău mort!?

Ţipătul mamei

 

- Doamne, câtă moarte hrăneşti,

ca să ţi se-ntoarcă un copilaş în cer!

 

 

Clopotul de deasupra şcolii din Beslan

 

Cerul întreg de deasupra şcolii s-a făcut clopot –

de inima lui agăţaţi unul de altul copiii ucişi

cu cartea în mână sunt limba ce-anunţă

nestingherita moarte în lume.

 

Ultimul copil se clatină cu capul în jos,

cu propria frunte izbeşte marginea cerului:

bing-bang, bing-bang,

nestingherită a intrat moartea în lume!

 

- Trezeşte-te, Doamne, şi fă o altă lume,

în care frunţi de copil să nu mai bată bing-bang

marginea cerului şi să mânjească

cu sânge nevinovat clopotul lumii!

Copil între două cuvinte

 

Printre două stele

m-au aruncat

pe-o gaură neagră.

 

- Mamă, încerc să scriu pe-o tablă neagră

cuvântul mamă

c-un deget din care curge

lichid alb.

 

Mă răsucesc cu capul în jos

ca să ies pe partea cealaltă a lumii

cu capul în sus.

 

- Tată, încerc să scriu pe-o tablă albă

cuvântul tată

c-un deget din care curge

lichid negru.

 

Printre două cuvinte

mamă şi tată

pe care n-am apucat să le scriu

înot fără să dau din mâini.

 

Gol, alunec printre lumi.

Ieri, mă zbenguiam,

între mama şi tata,

prins de mâinile lor.

 

 

După 11 septembrie 2001

 

- De ce zgomotul ăsta

atât de dens, ca o stea alunecată

în gaura neagră!?

 

- Este tăcerea care ne înghite

cu Turnurile din World Trade Center

în prăbuşire.

 

Cei de dincolo ne fac semne,

dintr-o dimineaţă de marţi;

pe cei de jos nu-i mai vedem.

 

Ochii mamei au umplut cerul –

de atunci ne plouă cu lacrimi,

ca să creştem cu iarba în zori.

 

Urma de gheară

 

Totul se retrage din om,

numai urma de gheară a teroristului nu,

ea rămâne pe carnea fragedă a copilului

căzut peste cartea de citire:

 

ca o lipitoare i-a lăsat sângele să curgă,

să se întindă

peste cartea deschisă,

peste lumea închisă.

Urcare

 

Închişi în şcoală,

îngroziţi, au aşteptat

să li se trimită de sus

o scară,

o funie,

sau cel puţin

un fir de borangic.

 

După treizecişişase de ore,

copiii s-au urcat la cer,

treisutedouăzecişinouă de copii,

câte unul

pentru fiecare zi a anului.

 

Pentru cele câteva

fără acoperire de suflet,

s-a pus Dumnezeu chezaş.

        

 

Miracolul Osetiei de Nord

 

Copiii din şcoala din Beslan,

s-au încurcat în barba lui Dumnezeu

şi luminează noaptea cerul!

 

Ziua, îi dau din albastrul ochilor lor.

Sarea

 

Ştiu de unde îşi au zbaterea

şi mai ales sarea

grelele ape ale mărilor,

bătrânele ape ale oceanelor –

 

din lacrimile curse din ochii

mamelor rămase fără copii

în ziua în care ei ar fi trebuit

să deschidă prima carte.

Treisutedouăzecişinouă

 

Treisutedouăzecişinouă de cărţi

au rămas deschise la litera A;

treisutedouăzecişinouă de guri de copii

ţipă din mormânt sunetul A

 

Treisutedouăzecişinouă de litere A

Nasc noaptea stelele cerului;

Treisutedouăzecişinouă de sunete A

Nasc ziua lumina soarelui.

Ultim îndemn

 

Faţa copilului rănit la Beslan

s-a întins cât pământul. – Aveţi grijă

pe unde treceţi şi păşiţi

să nu călcaţi peste rană!

 

Ochiul copilului rănit la Beslan

s-a întins cât cerul la amiază. – Aveţi grijă

pe unde şi încotro priviţi

să nu vă orbească lumina!

 

 

Prima lecţie

 

Căluţul de lemn

s-a ridicat în două picioare în fereastră:

priveşte spre poartă,

       spre şcoala unde copilul a plecat –

şi nechează.

 

Copilaşul citeşte pe litere c-a-l, cal

 

- Îmi curge sângele peste cuvântul cal,

a acoperit căluţul de pe pagină

şi nici norul de gheaţă, căzut peste mine,

nu-l poate opri, mamă!

 

 

Trecătorule!

 

Copiii care n-au apucat să deschidă cartea,

         să citească primul cuvânt

                   din scrierea pe dinlăuntru,

s-au făcut cărţi scrise pe dinafară:

         corpul lor plin de răni

                   li s-a umplut de cuvinte.

 

Cine le citeşte se preface în pasăre.

 

Pasărea de pe crucile copiilor şi-a luat zborul

şi s-a preschimbat în litere pe cer.

 

         Trec printre trupurile fragede

         îndreptate în sus,

ca nişte poeme de lacrimi,

ca o stelă pe care bătrânele semne

                              vin spre citire.

 

- Citeşte-ne, trecătorule, noi am rămas

         singurele cărţi adevărate

                   cu semnele dinlăuntru

                             întoarse în afară!