Singuratici

 

singuratici am intrat în pustie,

eu lună,

tu cenușiul din spatele haitei,

 

 

pe spinările lupilor ne-am alergat dragostea,

până ce i-au crescut noduri în talpă

și licheni peste glezne,

 

ce frumos a fost

să ne iubim într-o secundă de apă,

în mări să ne prefacem

când spasmul ne-a înjunghiat mișelește,

ca un înger părăsit de albul aripii.

 

O clipă de moarte

 

 

mi-ai spus „te iubesc!”, 
sângele s-a făcut inimă, 
inima fântână sub ploaie,
trupurile s-au umplut de dorință
cum pământul de morți,

 

un sân era roșu, altul albastru,
se făcea că am murit din dragoste
și Dumnezeu îmi punea comprese pe piept –
nu mai știu dacă tu erai valul sau eu,
pescărușii se aruncau în noi cu foame nebună,
ne sfâșiau scâncetul de copii nenăscuți,

 

din carne rămăsese doar o tăcere în travaliu,
tot mai împuținați,

ne prefăceam în amprente,

tu ai împachetat moartea noastră 
într-o pungă din plastic,
ți-ai luat cămașa albă și sacoul în dungi,
apoi ai plecat târându-te printre leșuri,
netulburat de arpegiul final.

 

Morbid la prima vedere

 

 

cineva mi-a spus că scriu cam morbid –

cum altfel s-o fac

decât prin firul ciorapului rupt

la prima purtare,

 

sunt un Iisus ca toți Iisușii,

oamenii mă așteaptă

să prefac apa în vin

cu o singură mișcare a mâinii,

 

eu mă bucur de fericirea lor ca un copil,

tresar și-mi construiesc un rai nou,

strângând între pleoape

o coroană de nuc.

 

Nouăzeci și nouă

 

 

ce vânt bate în mine,

cum se îndoaie sălciile

sub pașii mei de ciută rănită,

cum se încheagă veacurile

ca un caș proaspăt pus la zvântat,

 

nouăzeci și nouă de morți

mai am de scos la mezat,

numai una-mi lipsește,

tocmai aceea sortită

să-mi fie la bătrânețe aproape,

 

taie vițelul cel gras, Doamne,

degrabă cheamă la ospăț necunoscuții

și vecinii de pahar cheamă-i,

cel pierdut

întinerit cu șapte vieți se va-ntoarce...

 

Plasturi de veșnicie

 

 

m-am tăiat la un deget –

„Dumnezeu nu doarme”, mi-am zis,

în timp ce sângele lui

îmi șiroia pe sub plasturi,

 

de-aș fi știut

cuțit că mi-a fost în carnea flămândă,

l-aș fi rugat să îmi lase un semn

că nu m-a uitat.

 

Iată omul!

 

 

s-ar putea să fiu eu

omul acesta cu umbră de șarpe,

acela care între dumnezei mă caut,

până la al șaptelea neam.

cuvintele mele nu ucid la întâmplare.

ele vor păși în rai negreșit.

în urma lor se vor închide ușile,

să nu mai încapă brumă de îndoială.

 

apostolii vor răscoli pământul,

rănile să îmi sărute,

apoi se vor strânge în piața din centru

și vor striga: „iată omul!”,

cât eu voi apune în propria carne.

 

Nu aș putea să vă spun ce e moartea,

eu n-am mai murit până acum –

doar trupul meu a murit de câteva ori.

 

Apocalipsă

 

 

degeaba rânjiți, pe lângă mine trecând –

sunt femeia cu toate morțile atârnate de brațe.

dați-mi hainele voastre,

goliciunea să mi-o acopăr,

să fiu dumnezeul pe care în van îl pândiți.

cu o cruce în spate, să vă iert rătăcirea,

iar voi să îmi puneți pe frunte

coroana cu spini.

dați-mi încălțările voastre,

să nu mai umblu desculță prin rai,

să nu mai agonizez în deșert...

dați-mi nevestele și pruncii din flori,

să-mi îndestulez noua haită,

să călcăm în altar și pravila s-o deschidem.

călăreții de foc să ne umple...

 

demult am visat o apocalipsă ca asta.

neprihăniții să facă un pas îndărăt!

 

În cimitir

 

 

la poale atâta liniște,

doar verde și urmele roților

prin iarbă mijind,

 

aici viii și morții

își trăiesc la un loc întristarea,

închină o vorbă

în cinstea celor plecați mai demult,

 

nu mai au lacrimi

în buzunarul din piept,

plânsul se împuținează

sub lumânările stinse,

 

printre crengile dezgolite, vântul.

 

Carne din carnea pustiului

 

 

patruzeci de ani am rătăcit în pustiu

cu șarpele la picioare.

copiii mei nu m-au cunoscut niciodată.

gleznele lor mi-au pierdut urma.

 

aici îmi sunt toate lucrurile.

ele pâlpâie sub umbrele

cum nenăscuții în pântecul sterpei.

 

lăsați limbile de foc să mă umple

cu ele și cu sângele lor,

cu ostașul trecut dintr-o moarte în alta!

luați-mi sufletul, altul voi naște sub lună!

luați-mi patria, voi construi Canaanul

dintr-o bucată de munte.

pe crestele lui, păstorul își va mâna oile,

cât la poale

laptele și mierea vor curge.

 

până la apus voi muri.

sub pomul cunoașterii,

Dumnezeu își pregătește ogarii.

 

Vinerea nu se moare

 

 

azi nu ar fi bine să mor-

vinerea nici de bătut caii nu-i bună,

nici de plâns sub o cruce

cu durerile în brațe,

                              

apoi, nu e sigur că aș învia a treia zi

și m-aș plimba prin grădină

să îmi întâlnesc ucenicii,

degetul să li-l pun pe rana mea,

să simtă urmele cuielor...