Poezii de Ioan Pavel Azap

Vatra satului


Drumul părea că nu are sfârşit.
Salcâmul cădea într-o rână.
Am vrut să bem apă dar, ostenit,
Dumnezeu cobora în fântână.
Ne-am întors şi am încălecat.
Sub copite tăcea
pământul uscat.

* * *

Îmi place toamna caldarâmul
cum sună lovit de o frunză
mai degrabă uscate pietrele
par că vor să cadă în cer
„Ce-ţi mai fac bătrânii?”
şi tata doamne ţăran ajuns
la oraş
plimbându-mă cu autobuzul de n cai putere
într-o zi
am găsit o mână de
fân în
buzunare


* * *

Nu te mai încrede
în cuvinte
mi s-a spus
şi a trebuit să-mi detest
vorbirea
nu te mai încrede
în păsări
mi s-a spus
şi le-am alungat
cu pietre
dar mai ales
nu te încrede
în lumină
mi s-a spus
şi eu am închis ochii
şi ei au strigat nu
nu nu
nu închide ochii
mai bine scoate-i


Şarpele casei

Nimeni nu voia să plece
nimeni nu voia să vină
toţi urau privirea care
rămăsese fără vină

nimenea nu se oprise
nimenea nu se rugase –
li se arăta în vise
şarpele fugind din case


Toamnă şi zbor

Tăvălug de stele. Zeul orişicui.
Rupe spaţii goale zborul nimănui.
Zeu plângând orbeşte. Zbor plutind hai-hui.

Aripi sfărâmate. Vântul spre apus.
Infinit celest zborului transpus.
Lunecă tăcerea; toamnă; zeu răpus...



Caligula

„Aruncaţi peste mine
întregul vostru dispreţ
şi dacă nu îl voi suporta
înseamnă că voi
nu existaţi.”


Căderea în lume

Cuvintele mai păstrează freamătul buzelor tale
vântul îmi suflă amintiri netrăite prin păr
lacrima îmi cade ca o monedă în palmă
se spală ochiul lumii cu noi de adevăr


Confesiune

Pe unde trec nu mă mai bagă nimeni în seamă
numai copiii par mai trişti

ca un mănunchi de cuvinte
risipindu-se


Fiat lux

Un înger îngâmfat peste măsură
(Cu-aripile duhnind a băutură!)
Şi-n urma lui, ca o căpuşă
Lumina se strecoară pe sub uşă...