Poezii de Augustin Jianu

SIT VENIA VERBO

Sunt nesătul , cu prea multe dorinți ,
Și simt iubirea ca pe-o sete-amară ,
Sau ca o foame de covrigi fierbinți ,
De cerșetor cu palma veșnic goală .

Dar sunt mult prea pornit , prea visceral ,
Și prea hulpav să mă dezic de toate ,
Iar gândul meu ades subliminal ,
Se-ascunde-n argumente asumate.
Sunt încăpățânat si nu cedez ,
Nimic din lăcomia blestemată ,
Ca un chinez din pumnul de orez ,
Ca un berber din apa nestricată .
Te am pe tine să îmi potolești ,
În ultime zvâcniri nedrămuite ,
Aroma de covrigi fierbinți regești ,
Și setea de naiade neiubite .
Să nu mă cerți de voi pleca grăbit ,
Că vor fi nopți în care-mi va fi teamă ,
De vreun infarct cu ritmul poticnit ,
Pe-un monitor fără cardiogramă .
Iar de mai poți să mă privești în ochi ,
Să nu mă cerți și să mă ții în brațe ,
Și-o cruce să închini ca de deochi ,
Cu-arnici adus de coţofene hoațe .



DOINĂ DE DOR

Tu îmi cânți uneori,
Cu o voce aparte,
Stranii doine prin flori,
Dorul tău să îl poarte.
Și te simt uneori,
Ca pe-o ciută speriată,
Ca un lup deseori,
Pe la stâni fără vatră.
Dând târcoale hoţeşti,
La izvor cu băiere,
În ghețarii lumești,
Să schimbi fierea în miere.
Și din tot ce mi-e drag,
Și din tot ce mă frânge,
Numai tu-mi stai pe prag,
Numai tu știi a plânge.
Iar prin lacrimi ce curg,
Doina ta sună aspru,
Răscolind in amurg,
Psalmul meu de sihastru.





VOUĂ !

Voi muri fără voi, veți muri fără mine,
Cine știe de-i rău, cine știe de-i bine ?
Exponat ruginit, rătăcit printre zile,
Nu e loc în muzeu, doar umile azile.
Mă mai mint că nu-i rău,mă mai mint că-i mai bine,
Și zâmbesc incolor, spre copilul din mine.
Din bilanț în bilanț mai întârzii totalul,
Ce-a fost bun, ce-am greșit, unde-i Doamne finalul ?
Vă salut și vă iert, dar iertați-mi și mie,
Eu spre ultima zi, voi spre ce va să vie,
Uneori se-ntâlnesc printre drumuri destine,
Și aflăm prea târziu, ce e rău, ce e bine.
În lumină pe rând și pe rând în finaluri,
Singuraticii zei pe-ale vieților maluri,
V-am iubit, m-ați iubit,să ne fie de bine,
Acest ultim nonsens fără noimă ne ține.



PRIMĂVARĂ FĂRĂ CUCI

Mai rătăcesc prin ultima zăpadă,
Și simt singurătatea mai acut,
Iar geana-mi este lacrimii obadă,
Deși a-nmuguri a inceput.
Ce primăvară plină de hachițe,
Zăpezi încă răzbat prin trecători,
Iar caișii înfloriți sunt doar o schiță,
De simfonie cu bondari rătăcitori.
Sunt lipsă cuci din primăveri trecute,
Când te absolv de ultima absență,
Petale în livezi se-aștern tăcute,
Iar albul radiază emergență.
Un an impar cu primăvară șuie,
Când zilele nebune pe răboj,
Duc aburi din cafeaua amăruie,
Prin nopțile cu frigul pe daiboj.
Tânjesc după un zâmbet iluzoriu,
Cu berze ce se-ntorc la cuibul vechi,
Și-acuz un sentiment premonitoriu,
De neperechi ce-au fost cândva perechi.




FĂURITORILOR DE POEZIE

E-atât de simplu și firesc, să făuriți în vis comori,
Chiar dacă vă-ndoiți de har și gândul seacă uneori,
Să scrieți dar, c-acest popor este născut în poezie,
Iar versul nostru mult trudit, balsamul rănilor să fie...!
E timpul nostru, eu c-un vers,tu c-un crâmpei de poezie,
Să ne-ngrjim s-adăugăm,la a culturii temelie,
Nu suntem mulți, o mâna doar și asta e menirea noastră,
E har din cer, blestem și rug, plătit c-o inimă sihastră..
Mă bucur mult să vă citesc și lângă voi sufletu-mi saltă,
Prin vers vom mângâia români, să treacă mai ușor prin soartă,
Cu asta ne-am ținut prin timp, când liftele dădeau năvală,
Cu doina, versul și cu jocul,.. și cu mândria națională.. !





SĂ NU UIȚI !

Să nu uiți ce ți-am spus, în nopți cu lună șuie,
Chiar și iubirea moare, firesc, de bătrânețe,
Să-i dai un ceai fierbinte, cu-aromă de gutuie,
Și-acoper-o femeie, cu cerga de blândețe !
Cândva vom fi străini, străin ne va fi gândul,
Vom sângera prin iarna măceșilor sălbatici,
Când spinii remușcării ne vor cresta cu rândul,
Prin zgomotul prea surd, al anilor apatici.
Eu n-oi mai fi demult, tu gata de plecare,
De-oi trage lanțuri grele prin lumile fantaste,
Vom fi iarăși de mâna, prin gerul de uitare,
Te-oi săruta frenetic...dar nu mă vei cunoaște.
Tu să nu uiți nimic, prin vremuri de restriște,
Din tot ce eu ți-am dat, din dragostea fugară,
Fiorul nebuniei năvalnic să te miște,
Ca-n ziua cea dintâi, pe un peron de gară.



ÎNCĂ MAI VIN, ÎNCĂ MAI PLEC

Eu plec cum vin, firesc și demodat,
C-un " ne sait quoi " miop, dus în privire,
Și împrumut iubire-n comodat,
Cu false clauze de prelungire.
În scurtele momente mă dedic,
Timid , evlavios, ca mântuire,
Acelora ce nu mai au nimic,
Și mai disting păcatul de iubire.
Prin cețuri dese rătăcesc hoinar,
În ploi de-Apollinaire peste Paris,
Caleștii mele propriu-mi birjar,
Sunt Sacre-Coeur-ul unui paradis.
Încă mai vin...și uneori mai plec,
Cu vers și-amprentă pusă la vedere,
Prin alt Montmartre pasul îmi petrec,
Și nu spun nimănui la revedere.





EU MAI VISEZ ÎN VERDE

Mor azi copacii lumii de moarte prematură,
Se tulbură pâraie prin brâna ancestrală,
Mor păsările lumii în marea tevatură,
Și doina pastorală devine orchestrală.

De verde crud ne-ascundem, punînd piatră pe piatră,
Pe roua alungată din sufletele noastre,
Pe siliștea albită ce-am izgonit din vatră,
A ielelor fantasme vor dănțui măiastre.

Întâi ni s-au dus caii, apoi Codrii Vlasiei,
Au luat-o urși la vale pe ultime poteci,
Se-ascunde de orgolii și umbra omeniei,
Vestigii de dezastru sunt prundurile seci.

Umanității crude îi mai lăsăm dovadă,
Din verdele de codru, din iarba cea de cai,
Și urmele de lup prin pini ce stau să cadă,
Și țipăt de cocoș cu coada evantai.

Eu mai visez în verde păstrând copilăria,
Când lumea muribundă ridică eșafoade,

    EU MAI VISEZ ÎN VERDE
          (continuare)
Iubirilor de verde revendicând magia,
Mă scutur de oprobiu cu râsuri în cascade.




OCTOMBRIE PARADOXAL

De toamnă moare frunza că e timpul,
Se sinucid iubiri în avanpost,
Suspină verbul la perfectul simplu,
Sublimul prea meschin și fără rost.

Te-nchini la zei netrebnici ai iubirii,
Când zeul tău aicea-i pe pământ,
Și rang de lege dai închipuirii,
Iar vorbele ți-s piatră de mormânt.

Se moare și-n octombrie de boală,
Se moare-agonizand sau deodată,
Dispare pe o ploaie infernală,
Și timpul de pe axa ordonată.

Trăiești periculos în miez de toamnă,
Octombrie un paradox pervers,
Când nici un doctor nu are rețete,
La arderi de simțiri în univers.

Nu-i aerul suprema terapie,
Iubirea-i antidot și legământ,
Un Eros mort invoci cu nostalgie,
Când zeul tău e încă pe pământ.





MADRIGAL

Mă-ntrebi direct și fără ocolișuri,
De colțul meu de lume-n primăvară ?
Văd spini fără de floare-n rămurișuri,
Și-mi bat în geamuri degete de ceară.

Mi-e sufletul cernit și peremptoriu,
Văd zbateri ce sunt broșe pe destine,
Și exilat pe-un ultim promontoriu,
La mine-n gând mai este loc de tine.

Ninsoare-n primăvara toamnei tale,
Aromă amară de flori de cireș,
Un anotimp pierdut stupid pe cale,
Zăpada mieilor în ultimul acces,

Așa mă simt când iau un pled pe mine,
Și linii trag pe aburul din geam,
Și mă gândesc de oare va fi bine,
Să dau tristeții un nou vot de blam.

În colțul meu de lume-n primăvară,
Prin gândul meu adesea te petreci,
Și-mi spui cum îmi spuneai odinioară,
-Iubitul meu cu degetele reci.