Poezii de BAZGA SIMONA

 Nebuna iarnă

Ce nebună- i iarna asta,
A fugit de la azil,
Pe mine-aruncă năpasta
Ba în vals, ba în cadril.

M-ameţește-n feerie
Ca în basme, pe copii,
Cu fereastra-n reverie

Către munţi, către câmpii.

Îmi aşază ,blând, pe umeri,
Sacii albi aduşi de vânt,
Pendulare fără temeri,
Când în cer, când pe pământ.

Îmi descătușează gânduri
Ce robite- au fost de şoapte,
Ţi le scriu în zeci de rânduri,
Ba în zi, ba-n miez de noapte.

Îngeri îmi trimite-n taină,
Ca să ningă dor de noi;
Mă ascund în dalba- i haină
Numai eu sau amândoi?

Nebunia ei, frumoasă,
Pe-amândoi, uşor, ne prinde
În seara cea luminoasă,
Când vom asculta colinde. 

Colindă ninsoarea

Coboară ninsoarea prin genele iernii,
Pe cărări ascunse de negura vremii,
Luminate de raze prinse în stea,
Torţă nestinsã-n covorul de nea!

Fulgi argintaţi, din Cer se-aud: cling,
Naşterea Mântuitorului, încă O ning;
Am deschis fereastra, intră lumină,
Aură sfântă, Făptură divină.

Îngerii în ceată, cu frunţile albe,
Mai colindă, în inimi, florile dalbe,
Se scutură Cerul, e sărbătoare,
Pruncu-i darul sfânt, pentru fiecare!

Colindă ninsoarea Minunea-n Betleem,
Topeşte răul lumii zidit, în blestem ;
Bucuria Sfântă mângâie zarea,
În sufletul bun, colindă ninsoarea.

Ninsoare criptată

Ninsori străvechi, aprinse de meteori,
Sărută pământul, cu-ai dragostei fiori,
Flacără vulcanică, în doi trecători.
Cu iriși, ninge potop de tăceri

Ce cântă şoptit şi azi, ca şi ieri,
În templul de vise, fără străjeri.
În visuri perene, amintiri mi-ai nins,
Șuvoaie de gânduri, pe obraz, s-au prelins,
Focul sacru, în inimi, arde nestins.

Cu ninsoare-am înălţat om de zăpadă,
Erai rece şi alb, cu respiraţia fadă,
Viu te-am colorat, cu iubirea-n cascadă.

Cu aripi de înger, ochii noştri, ning
Nuanţe irizate, când razele ating,
Ninsoarea iubirii, din unicul ring.

Arde ninsoarea

Se topeşte zăpada, sub tălpile mele,
De-atâta căldură, când timpul frământă
Nopţile trăite în secunde rebele,
Cu inima aprinsă, scoasă la ţintă.

Pe rugul de gheaţă mă arde ninsoarea
Cu focul ce sticlește în ochii cuminţi
Ai hlamidei albe, ce scutură zarea
Şi ninge cu surâsuri ascunse-ntre sfinţi.

Ninsoarea potolită mai arde în noi,
Grup statuar, sfidând cu înfrigurare,
Gerul năprasnic, lovindu-l, şuvoi
Săruturi ninse de luna zâmbitoare.

Focul alburiu , în inimă mocnește
Scânteia, în iarnă, aşteaptă s-aprindă,
Clipa trecută, ce încă zvâcnește...
Flacăra iubirii, prin ninsoare colindă .

Vremea iubirii

Nu-i vremea ta, în iarnă, singurătate simplă,
Tu mă-nfiori, mă-mbraci, cu prea mult alb la tâmplă!
Rătăcită , îmi curmi, dimineaţă visarea,
Şi mâna mi-o întinzi, ca să-ţi urmez chemarea.

Singuratate dublă, mereu alergi, de-o vreme,
Fără sfială-n versuri, în atâtea poeme;
Tentacule-ntinzi să-mbrăţişezi omenirea,
Te-adânceşti în suflet, împlinindu-ţi menirea.

Prin zăpadă scârţâi, sub tălpi, şi te doare,
Fluturi de argint te zboară spre soare;
Cu-atâta lumină, de-acolo mai ningi,
În suflete-ngemănate, cu tristeţe, te stingi.

Nu-i vremea ta, în iarnă, ninsă şi - ngheţată,
Cu trup de ceaţă tremuri, mult prea înfrigurată!
E vremea iubirilor înălţate pe creste,
Trăite în muzica sferelor celeste!

Călăul Alb

Din lumea lui, întunecată,
În care moartea, doar, o cântă,
S-a întrupat, aşa, deodată,
Călăul Alb, cu ierni la tâmplă.

Ucide zarea cu ninsoare,
Cu-mbrăţișare îngerească,
E solul razelor de soare,
În fulguirea-mpărătească.

Chiar întunericul, din suflet,
Răpus e, de satâru-i dalb,
Şi- n locul negrului din cuget
Se-aşterne infinitul alb.

Aş vrea să-l zăvorăsc în lume,
Să curme tot ce întristează,
Dar, blând, îmi spune c-al său nume
E scris în stea ce luminează.

Dintre luceferi, mă priveşte
Cu faţa- i albă, luminoasă...
Călăul Alb, El, mă iubeşte,
În lumea lui, mult prea frumoasă.