Poezii de Camelia Buzatu

Puritate și întristare

Cui să mai cer, doamne, iertare
Pentru mugurii ce i-am pierdut,
Ori pentru ramul încărcat de floare
Pe care clipei iute le-am vândut?

Splendoarea purităților din mai
S-a șters cu temeri și căințe,
Delicatețea lor de dulce rai
S-a scuturat rodind dorințe.

Când frunza galbenă se duce
Către pământul ce-i va fi mormânt,
Uscat e-n trunchi păcatul dulce,
Pe pielea unui șarpe,legământ.

Aș vrea un început cu meri,
Cu meri împovărați de floare,
Prin ramuri să-mi mai treacă adieri,
Să simt din nou a ploii-nfiorare.



Vitregia clipei



Pasărea se zbate ca să scape,
Colivia-i mică, de argint,
Timpul a-nceput hulpav să sape
Și să-mi facă loc în.labirint.

Cînd corăbiile se scufundă,
Setea îngerilor când mă doare,
Ploaia de ispite îmi inundă
Cerul care s-a vărsat în mare.

Pentru-a umple golul indecent
Nu-i nevoie, doamne, să implor,
Ghimpele-ndoielii cel dement,
Vreau să-l ard pe rug aprins de dor.

Strânși în haina iernii suntem toți,
Și numai așa vom fi întregi,
Doar spălând păcatul prin nepoți
Vitregia clipei poți să o renegi.





Fotografii vintage



În lumea colorată-n alb și negru e pustiu,
S-a așternut tăcerea peste rochii dantelate,
Și peste pălării de fetru demodate,
Uitare dulce-a unui sine cândva viu.
A curs cu ceață alburie peste case,
Peste unghere și plopi ce poate azi mai sunt,
S-a așternut rugina peste trupuri de pământ
Ce par acum doar niște jucării retrase,
De pe taraba vieții ce le e acum mormânt.
Și au un nimb, un abur ce le-nobilează,
Și crezi că toate-n viața lor a fost frumos,
Dar numai ei știu bine durerea pân-la os
La care câte-un înger mai fidel și-acum veghează.
Veți spune că-i prea trist, că-i ceva nebunesc,
Că nu mai sunt nimic-nimic, nici măcar fum,
Sau doar imagini vintage aruncate-n drum,
Dar nu uitați că toate-n lume se urnesc!
Un centenar nu e ca piesele de ceas uitate,
O cifră aruncată hăt colo-n efemer!
El are suflet!E-un pantof cu toc,un pionier,
Nuntași, mirese care stau ca niște cruci plouate
Alături de vreun mire cam anost, cu zâmbetul sever.
Și s-a cernut tăcerea pe tabloul nelumesc,
Și peste toate cade neaua de mister!
Și parcă de când lumea știu pe finul cavaler,
Un deja vu, un licăr, ceva nefiresc!




Plată



Ger cumplit la mine-n suflet,
E mai cald la tine-n gând,
Crivățul îmi bate-n cuget,
Doar la tine timpu-i blând.

Zeci de vise se răstoarnă
Iar păienjenii-și țes plasă,
Cănd la tine este iarnă
Eu mă plimb cu umbra arsă.

Ceasul mă ademenește
Și-și vrea plata doar în ani,
Ziua, iată, tot descrește
Sunt secundele dușmani.

Somnul iarăși mă trădează,
Visele-au plecat hai hui,
Un biet înger îmi veghează
Calea-n Tara Nimănui.





Paradox



Singure stelele nopții de vară
Înmoaie cerul strâns în călimară,
Cu pana unui înger chiar pe soare
Scriu slove-adânci în limbile stelare.

Cum sorții-ntind veșnic capcane
Și sapă nemilos în clipe diafane,
Trimit zadarnice petiții către sfinți
Ce țin bucăți de fericire-n dinți.

Să dea la fiecare câte-un pic,
Ori biblie de bine, ori nimic,
Pe fruntea vieții inimi să rodească
Ori, dacă nu, ruina să lovească.

Mai cred naivele că totul le-aparține
Chiar cerul care-n pumnul lui le ține,
Dar oare știu ce paradox e-n toate,
Ce paradox e-n viață și în moarte?




Clipa

Fanfară de parfumuri,
Festin cu mângâieri
Și patimă din imnuri
Pe tăvi de adieri.

Se strâng o clipă toate
Ca ghemu-n țesătură,
Le cer pentru o noapte
Ca beat de-a ta făptură.

Vreau gravitația să moară
Subit!O zbatere de-aripă!
Să împart a doua oară
Cu tine-aceeși clipă.

Și gongul să anunțe
Eternă sihăstria,
Să plămădim semințe,
Să ne-nflorească glia!



Apus

Se duc cocorii,stimate cavaler!
Sunt veacul nesperat ce-mi ninge-n plete,
Sunt pariorul incurabil cuprins în efemer
Ce-a pariat mereu pe jocuri desuete.

Nu încerca să-ntorci a vieții filă
Căci "Time is over!"din păcate pentru noi,
Nu sunt decât umila glodului fosilă,
Curtată de țărână și plămădită din noroi.

E prea târziu să mă închin la temple,
Pot doar să-mi număr clipa-n poezii,
Acoperișul lumii mă cheamă să-l contemplu,
Jos e Sahara și lupii nesătui din preerii.

Așteaptă-mă la o răscruce de vânturi primitive
Unde destinul crud a răstignit pe Eva,
Tu doar ascultă-al pașilor ecou ,de armonii naive
Căci eu nu mai am timp să-ți pun în palme seva.




Olarul



Strigătul de antice reptile,
Zace-n lutul veacurilor stinse,
Patimi și virtuți cuprinse,
În surâsuri arse de argile.

O colivă pentru veșnicie,
Bob ales de babe răbdătoare,
Strânge-n pumn olarul ca pe-odoare,
Pași păziți de timp cu strășnicie.

A urlat ca un nebun pământul
Peste pietre,fier și peste bronzuri,
S-a spălat rușinea în havuzuri,
Și de resturi putrede cuvinte.

Mai ascultă pledoaria dimineții,
Chiar din gura unui fir de iarbă,
Ce-a aflat din moși strămoși cu barbă,
Cât de minunat e rostul vieții.




Fluturele



În pumnul meu ai fi doar pulbere,
Doar aripă de borangic și efemer,
Și te-ar durea acea înfrângere
De-a nu zbura mereu din cer în cer.

Orașe ce se-aseamănă-ntre ele,
Cuprinzi în două aripi colorate,
Prinzi curcubeul printre stele,
Să-i pui la loc culorile furate.

Captiv și tu pe puntea unui ceas,
Nesimțitor, tiran și ruginit,
Te-adapi cu-al mării de cerneală glas,
Știind că viața de-acolo a pornit.

Vezi munți albaștri cum se-aruncă-n mare
Și dansul lunii-n ritm oriental,
Privești a razei caldă-ncrâncenare
Spre aeru-îmbătat de-al vieții festival.

Dar, știi tu, oare, aripă de vis,
Tot fluture-i și omul când iubește,
Se-adapă cu nesaț din ce-i e scris,
Iar libertatea, la fel îl amețește?!




Odă



În iarbă-aș vrea să-ți cadă vraja ireală
Și chipul să-ți rămână coală de hârtie,
Pe ea să scriu cu lacrimi de cerneală
Aceeași odă închinată numai ție.

Iar părul tău, făclii de călăuze,
Arzând ca soarele-n apusul verii,
Să-l sting cu numele-ți pe buze
Și amândoi să țesem voalul serii.

Cu inima-ți de sfântă mănăstire
Ce parcă-a-nchis în ea a lumii jale
Să-mi chemi plămânii ce nu vor sa respire
Decât mireasma dulce-a ființei tale.

Într-o clepsidră să ne facem cuibul
Și-aici să-ngenunchem singurătatea
Să numărăm din doi în doi nisipul
Si-asa să așteptăm eternitatea!




Labirint


Am plecat în graba ca să sap în timp,
Jungla deznădejdii,rece labirint,
Aspru ghem de veșnicie, deșirată.
De destinele stinghere înnodată.

Molie-agitată,mă învârt în cerc,
Moartea este raiul ce-l încerc,
Îmi tot dau târcoale sfere de mister,
Mă pândesc parfumuri grele,din eter.

Prin tăceri mă vrea ora,ca o floare,
De la Amazon,splendidă chemare,
Cocotă cărnoasă,rai de catifea,
Rău m-ademenește ca să intru-n ea.

Pier ca o insectă, prinsă în capcană,
I se-nchid petale,sunt numai o rană,
Dorm îmbrățișată doar cu veșnicia,
Ultimul suspin mi-l cunun cu glia!