Poezii de Lacramioara Stoica

Piatra îți vorbește

Viața mea se măsoară în despărțiri,
una mai dureroasă decât cealaltă,
sufletul ce nu poate vorbi,
sufletul ce nu poate iubi...
există atâta putere în tăcerea lor,
știu cum e să te simți rupt de această lume...

cu cât vorbești mai mult,
cu atât auzi mai puțin.
vino să ascultăm împreună,
îți voi spune ce aud eu,
sunt ciudate sunetele,
îți poți imagina orice.
numai că ea nu e aici...
oricât de mult mi-as dori,
morții nu vorbesc....
dacă ar fi să cânți,
asta ar însemna doar ce ai vrut tu să însemne,
cântă pentru mine,
poate că pe ea tăcerea nu o îngrozeste
așa cum mă sperie pe mine.
poate că tăcerea este un omagiu
adus iubirii,
era cea mai rea și totuși cea mai bună,
ascultă tăcerea,
trecutul este un vis
din care ne trezim
cu fiecare nouă dimineață.
nu vorbi, ascultă,
piatra îți vorbește.

Târziu

Târziu s-a mai făcut în mine,
Și-ndureratul tău blestem îl port,
Să fiu alăturea de tine,
Cu-ntreagă veșnicia mea, cu tot.

S-a coborât în orizontul sferic,
Dulceața gurii tale și mă mint.
Cum pe tăpșanul visului himeric,
Vor trece unicornii galopând.

Și s-a făcut covor de lacrimi,
O rugă către cer, dinspre pământ,
Iubirii mele arsă-n foc de patimi
Lega-voi astăzi aspru jurământ,

Că nu voi șterge patima din suflet,
Oricâte zile veștejite pier,
Culcate la pămant de al tău umblet,
Și-mbălsămate de vârtosul ger...

S-a-ntunecat în teiul din grădină,
Și pleoapa dreapta nu o mai suport,
S-a-ntunecat, și marea noastră vină,
E vina ce pe umeri eu o port.

Târziu s-a mai făcut în mine,
Și-ndureratul tău blestem îl port,
Să fiu alăturea de tine,
Cu-ntreagă veșnicia mea, cu tot.

Opal

Suntem noi,
despărțiți de ploi.
Norii plâng,
din cerul nătâng.
Dor ascuns,
În suflet pătruns.
Te aștept,
timpul e deșert.
Trista zi,
printre nori pieri.
Alb lunar,
ceru-i de opal.
Vis în doi,
pentru amândoi.
Dor pribeag,
Pasul e beteag.
Noi suntem,
Un tango boem.
Te dezmierd,
În gânduri mă pierd.

Încarcerată

Am obosit să tot aștept
să te întorci la mine.
Am obosit să mă frământ
de dorul pentru tine.

Am obosit să îmi găsesc
motive de-a spera.
Din amintiri să construiesc
scenarii cu prezența ta.

Mi-am irosit atâta timp
la tine doar gândind.
Iar răsuflarea ta o simt
pielea-mi răscolind.

Cu lacrimile șiroind
trecutul l-aș reinventa.
Dar am sfârșit împărtășind
oglinzilor povestea mea.

Am să aștept încă o zi
și-o alta, încă-odată.
Prizonieră voi muri,
de tine-ncarcerată.

Dacă ploaia

Dacă n-ar ploua atât de mult,
mi-ai spune ce vroiam de mult s-ascult?
Mi-ai spune că de mine-ți este dor
când din ceruri stelele cobor?
Când se culcă salcia pe ape,
licărind sub bolta lunii albe?
Mi-ai spune că din astă lume-aduni
florile, să le-mpletești cununi?
Iar din ninsoarea albă de petale,
pe frunte-mi vei așterne lăcrămioare?
Mi-ai cere să te-nvăț cum să iubești
doar în mine să te regăsești?
Că inocența îți vei păstra,
prin ceruri alergând după o stea?

Și dacă ploaia s-ar opri,
spune-mi iubire, cum va fi?

Pe fugă

Mi-ai vândut visul la un colț de stradă,
Și nu oricare, singurul cu tine!
Mii de șacali venit-au ca să vadă,
Cum rupe timpul carnea de pe mine.

Îmbătrânit de doruri neîmplinite,
Gonit, chemat și iarăși pus pe fugă,
De trup, s-au agățat înghesuite,
Măștile ce chipul îl subjugă.

De mă vrei pe mine, cea adevărată,
Vânează clipa, doar atunci mă vei găsi,
Restul vieții e o cursă întortocheată,
Între datorie și speranța de a fi.

Și totuși, pentr-o clipă,
mi-am dorit să-mi fii.

Liberă de tine

Mă tem că n-am să te mai văd, mă tem de tot ce vine,
Și viitorul îl prevăd, cam sumbru fără tine,
Singură-am rămas să lupt, mă las ademenită,
De fantasme și balauri, ce stau să mă înghită.

Trenu-n care m-am suit, nu vrea să mai oprească,
O gară iată a trecut, o alta stă să crească,
Și bucuria ce-o simțeam, cum mi-ncălzea obrazul,
Bate-acum la alte porți, brusc a schimbat macazul.

Odată, dragostea cântam sub cerul plin de stele,
Lumina lunii o primeam, în gândurile mele.
Și visele țeseam în doi, din fire de mătase,
Îndrăgostiți pluteam pe-un râu, din raze albicioase.

Fluturii zburau voioși, în efemere roiuri,
Și n-am crezut că voi cădea, pe înghețate sloiuri.
Mă tem acum de tot ce simt și culmea, chiar de mine.
Liberă aș vrea să fiu, liberă de tine.

Tinerețea

Îmi doresc tinerețea,
să nu mă tot cheme înapoi, ca un cântec de sirenă,
să-mi înflăcăreze mintea cu iluzii deșarte,
amăgindu-mi mereu bătrânețea cu fantasme de doi,
armăsari galopându-mi prin venele moarte.
îmi doresc, pasager să fiu spre trecut,
într-un tren personal oprit la o singură haltă,
să-i plătesc iubirii același tribut,
cu același bilet tras de soartă.
îți promit că fidelă nicicând nu voi fi,
nici tu nu mi-ai pretins, nici eu nu ți-am cerut,
decât dacă timpul în loc s-ar opri,
și-atunci ne-am iubi amândoi infideli,
inconștienți că ne trecem
printr-o sită de timp destrămat
într-un univers paralel,
luminat de astre rebele.
simțirea, ca unicul vers de buzele tale atins,
iar silabele-i comete stinghere,
grăbește-te dacă vrei să le prinzi.
să le sorbi ca pe o ultimă masă,
ce timpul acum ți-o mai dă.
rămâne în doi o cină de taină,
singuri, doar o clipa de post,
cu trupurile adăstând mireasma iubirii,
aș vrea să-ți ard supernova
doar ție să-ți cresc un alt univers
curbând lumina pe trup,
eu ție amintire, eu mie o gaură neagră
în big-bang revenind amândoi neîntrerupt.

Râzi

Râzi moarte nebună, de nimeni dorită,
Eternitatea în vârful de coasă o porți,
Cu dinții te-nfrupți din festin hămesită,
În păr 'ți-mpletești a destinelor sorți.

Esența divină o-mprăștii spre astre,
Pe-un drum făr' de-ntors călăuză să fii,
Porțile-nchizi cu zăvorul de oase,
Spre lumină conduci spirite străvezii.

În ochii sticlosi îți ard veacuri trecute,
Mirosuri fetide împrăștii în jur,
Tu, moarte sordidă cu rânjete slute,
În față-ți nu-ndrăznesc a comite sperjur.

Sfârșit

Urlă carnea goală, a-nsingurare ternă,
Din care se înfruptă sufletu-mi rănit,
Pe dune de-ntristare mă cobor în beznă.
Doar o lumină albă, se sparge de zenit.

Banalul și anostul ies din întuneric,
Acolo unde astăzi iluzii am pierdut,
Închipuirea scapă pe aripi de înger,
Din naufragiul jalnic prin care am trecut.

Prăpastia abruptă se cască spre adâncuri,
Unde fericirea aseară-am îngropat,
Durerea creste-n valuri, în repetate rânduri,
Culorile iubirii sorbind neîncetat.

Așteptare

Mi-ai lăsat tăcerea, să-mi fie gol veșmânt,
Cu ea să îmi acopăr neliniștile triste,
În reci pustietăți, gonesc gândul flămând,
Doar temnița mirării îl face să persiste.

Un vânt sălbatic frunza o smulge din minute,
Iar firele de iarbă culcate la pământ,
În palme încrustează zilele trecute.
Pășesc pe calea vieții încă ezitând.

O linie cu alta, parcă se-ngemănează,
Povestea să o scrie, nu se mai opresc,
Se-ating, formează valuri și-apoi se-ndepărtează,
Ca într-un vals frenetic, ele dănțuiesc.

Mi-ai lăsat tăcerea, să-mi fure amintiri,
Vina și-ndoiala, se-ascund în falduri, grele,
Și pe calea unde pași-mi se petrec,
Se sfâșie-n ciulini veșmântul de tăcere.

I-am pus astăzi un petic, să îl mai port o vreme,
Un petic din speranțe, pe rănile adânci,
Din frunze, flori și stele, din frumuseți perene,
Să vindece prezentul de tot ce-a fost atunci.