Poezii de Ciceu Oana Raluca

Un fum de cântec.

 

Tot acel nimic

despre care se vorbeşte

în prea multă linişte

acaparează discreţia acordurilor.

Nu este nimeni care să-mi crească degetele

la fel de lungi

ca semnul meu de întrebare.

Ne dărâmă propria minte,

iar golul pe care dorim să îl simţim,

cumva,

pare un "prea-plin". Un fum de cântec.

Mintea ne locuieşte

într-un dubios proces de forţare a sinelui.

 

o frică de consum

 

nu ştiu ce e răul printre moaştele trupului meu

unde

se găsesc

două timpane găurite

în incursiunea oaselor

se închină unul câte unul

trebuie să te duc adânc

unde o carie de mari dimensiuni

ne consumă

şi fericirea se poate sinucide pentru singurătatea celuilalt

procesul continuă

o clipă mai trece

fiecare cu propria lui lege de a ţipa la un perete golit

nimic nu ne îngheaţă

doar instinctul unităţii se rupe

o desacralizare stinsă lasă urme vizibile celor care trag cu urechea

dacă aş fi în locul de sus

m-aş face să funcţionez cu totul

cu un semn

o să vezi ce înseamnă o frică de consum

ne clădim cu ea în mod egal

ţipetele vor căra în spate jumătăţi de oameni

un efectiv incomplet

ce mică sunt în acest antecedent bijectiv

 

pe limba noastră

 

mi-am ascultat muzica

am câştigat greu dreptul de a mă pedepsi

am minţit

exact pe limba noastră

nimic nu e ca de obicei în noaptea asta

am tăiat de ceva vreme gura sfântului

e momentul

nu aş vrea să te răsuceşti

prea tare

acum ştim că acel transfer

nu se poate să ne placă în serie

ce frumos

are o vânătaie mică şi nu o ascunde

m-ai dus în direcţia aia

simţi ce uşor cădem?

se rupe apa în inimă

îmi vine să zac pentru toată lumea

ochiul tău drept ne defectează

noi ne-am trăit moartea

ca o cutie plină cu chibrituri

aprinse toate în acelaşi timp

poate că se îmbătrâneşte mai greu cu atâta carne pe noi

te trezesc cu toţi dracii din mine

ce bine că dintre ei au scăpat

se simte sâmbăta

şi stau pe un cearceaf inexistent

adu-mi aminte de mine

parcă sfinţii s-au hotărât să mă ascundă

 

înghiţituri mici

 

e o linişte perfectă

poate nici nu mai gândesc

sunt bine

sunt îndeajuns de bine

nu-mi foloseşte la nimic

pe pieptul unui prieten

mi-am aşezat mâinile slabe

îmbrăţişarea nu mă umple mai mult de trei sferturi

variaţia nu corespunde

cu experienţele omeneşti obişnuite

sunt doar moduri diferite

de a vedea acelaşi lucru

abia am deschis ochii

ceva îmi spune că s-a sărit

peste anumite părţi din proces

îmi aparţine acest circ

simt inutilitatea

ca reclamele împotriva efectului dăunător al tutunului

mă menţin impură ca bolile orfane

spatele meu e similar cu cel al rozătoarelor

ordonez aceste dialoguri

ale neîmplinirii

ca pe nişte înghiţituri mici

respectând principiul vaselor comunicante

îngrămădesc în mine o piatră

luată din cămara cu ierburi de leac

e un moment iritabil al tubului digestiv

se va găsi cineva care să mă ajute

O sută de limbi străine.

 

Nu ştiu de ce m-a ales pe mine

să schimb lucrurile.

Nici nu mi-a spus,

de la bun început,

cu ce se mănâncă tortura aceasta.

Toate cele întâmplate ar merita o medalie,

însă pentru cu totul altceva.

Nu recunosc locul.

Nici aceste fragmente de tulburări psihice

declanşate fix în momentele când reuşesc să adorm.

Simt că sunt suficient de stăpână

şi, aidoma unui farmacist bătrân,

reuşesc să combin medicamentele

care se păstrează

obligatoriu la frigider.

Folosesc pansamentul secundar

până când toate simptomele dispar.

Am biruit în tot detaşamentul punitiv

ca o religie orientală inventată de o musculiţă de oţet.

Vorbeşte gura fără mine

ca în timpul unei şedinţe de hipnoză.

O sută de limbi străine.

O senzaţie cu care m-am mai confruntat

când mi-a apărut numele

pe lista de candidaţi ai aşteptării.

Vremea bisericii e departe

şi cel mai plăcut joc al meu

e viaţa scursă între rugăciuni.

Cu sâmburii întregi

 

Afară plâng copiii

şi taţii lor vorbesc despre femei

care încă nu sunt mame.

În zonă se produc numai experimentele necesare.

Peste un timp,

vom fi mutilaţi de acest semn de pământ.

Vom ceda lucruri

aidoma hainelor din dulapuri

la schimbul dintre anotimpuri.

În mod firesc

şi cele mai mici molecule se vor rupe.

E un alt nivel al foamei

care ne îmbătrâneşte mult prea puţin.

Pe gura acestui început

poate intra oricine,

cuibărindu-se apoi în mijlocul stomacului.

 

Privesc în mine

ca într-o pictură pe sticlă.

Simt cum din degetele mele

se vor face pastile care absorb umezeala.

Nu vor fi necesare ateliere mari pentru asta.

Tocată mărunt

cu o satisfacţie artistică,

mă vor lăsa nedigerată,

cu sâmburii întregi.

Stau în picioare

şi mai cu seamă

îmi imaginez un tratament pentru unghia fragilă,

gândindu-mă la ce nu am voie să greşesc.

Mi s-a făcut o extracţie manuală

pentru eliberare.

Nu deschid subiectul credinţei

şi nu vorbesc despre îngerul păzitor din copilărie.

 

La fix 7 ani

I: Parcă văzusem o mână moartă.

Eram în loc

şi îmi închipuiam cum se cârpeşte cu o fibră sintetică,

o mică parte de trup,

un intestin preparat anume.

Se va găsi cineva care să îmi destupe urechile

şi să îmi descoase vina.

Buze de mort îşi dau implicit acordul.

Pentru moment: n-a mai fost cine să se-ntoarcă.

N-a mai fost cine să mă-ntoarcă.

M-au lăsat să mă bâlbâi

şi pe zăpadă.

Cel mai scump m-au costat ochii.

 

II: Am făcut cu greu laturile egale

acestui pătrat. Ar trebui să le găsesc la locul lor.

Mi-am încălzit picioarele

şi mi-am dat drumul.

Ea nu ştie,

dar noi am făcut acelaşi păcat, în acelaşi timp.

Mă opresc aici. Ceva îmi opreşte şi inima.

Mă cufund într-o vină

şi mi se sapă groapa în trei zile.

Aşa e bine,

ca să nu mă pornesc.

Se va face o pomenire în numele inexistenţei. La fix 7 ani.

Fără o lupă,

se va vedea în adânc acel chist

pe care

l-am lăsat să crească singur.

S-a descurcat. Cred că

nu mai am pe cine certa.

Am rămas acolo,

desprinsă de copac şi cu sufletul rădăcină.

Pe moment, îmi ajunge întunericul care se împuţinează.

Mă desprind zgomotos

ca un picur de apă

căzut în adâncul unei oale

ce sună a gol.

 

III: M-au prins din urmă. Sunt ei şi sunt mulţi.

Existăm.

Ne ascundem într-un ambalaj de femeie infertilă,

ne iubim nemurirea şi, totuşi, ne-am simţit

sfârşitul.