Poezii de Ion Cristofor

VRABIA

Lui Robert Goffin

Ca vrabia ţopăind lângă firimiturile de pâine
aruncate de bătrânul orb de la fereastră
pe nesimţite se apropie moartea de noi.

În camera de-alături
o tânără femeie şi-un bărbat

se joacă de-a v-aţi ascunselea cu fecunditatea.

Pe nesimţite
ca o maree se retrag
toate cuvintele tale în pagina dicţionarelor,
în fluviul marelui Robert.
 


ÎNGERUL DE PE SCARA VAGONULUI


Vin, ne potopesc ultimele ucazuri
Cineva de sus priveşte chiorâş spre inima noastră.

E cazul să închidem prăvălia
Să dăm foc poemelor noastre albastre
Şi să ne punem în patru labe, supuşi,
Să intrăm cu botniţa trasă pe feţele noastre speriate
În cuşca de tablă a câinelui mort.

Afară plouă cu zvonuri
În ochii noştri bălteşte laşitatea,
Benchetuieşte ticăloşia.

Avem doar o singură inimă
Îmi şopteşte, grăbit, îngerul cu uniformă de poliţist
De pe scara vagonului.

În pieţe hăhăie ticăloşia.
Dar câte milioane de capete, îi strig,
Are oare prostia?
 


CONVERSÂND CU PEŞTII MARINI


Blând, aproape neştiut pâlpâie fosforul din oasele noastre
conversând cu peştii marini, cu stelele violete
în întunericul ce ne acoperă rănile cu o fină plasă de sârmă.

Pe trepte de marmură toamna rostogoleşte acum
fructe putrede, mumia unui copil, ţeasta unui rege
în timp ce disperat cineva bate tobele-n noapte
cineva socoteşte mâini şi picioare.

E timpul să stingi lampa şi să adormi
oasele tâmplei se ciorovăiesc între ele
au început să gândească asemenea arborilor
asemenea rândunelelor gata să plece în ţările calde.

Ca o procesiune de lumânări în zăpadă
ca un şir de cranii în catacombe
sunt literele şi rândurile cărţii
pe care îţi sprijini capul obosit ca pe un catafalc.

 

GLORIA SE RISIPEA CA PARFUMUL


Se auzea toba mică a picăturilor de ploaie
pe acoperişul de tablă al casei ruinate
descifra ritmuri de junglă
zgomotul de lanţuri ale unui convoi de sclavi.

Un scâncet abia perceptibil al bătrânei materii
şi viaţa se auzea ghemuindu-se
în cuvintele tale
precum puiul de cangur
înspăimântat de fulgere
în marsupiul mamei.

Din ochii enigmatici ai cozii păunilor
rotindu-se solemn pe terasa din vecini
ne priveau îndelung zeii morocănoşi ai după-amiezii
sau poate neantul dialoga cu noi.

Aveam treizeci şi trei de ani pe atunci
gloria se risipea ca parfumul unei femei
moartea ne răsfoia ca pe o carte.
 


BEŢIE A SOLSTIŢIILOR


Beţie a solstiţiilor, cu stele obosite,
cu soarele mai roşu decât cel al iernii bătrânului Breughel
şi bunul Dumnezeu pleacă în Olanda în cea de-a şaptea zi.

Obosit, bietul bătrân lasă în grija vântului să-i continue opera
în timp ce criminalii, haimanalele, bestiile
se duc plictisite la culcare.

Doar albinele nopţii lucrează neobosite
în fagurii celulelor tale
şi bufniţa are acum zborul catifelat ca pulpele fetelor.

Cineva întunecat la chip trage cu creta o linie roşie pe chipul tău
numărul, numele tău e strigat de fűhrerii umbrelor
de cenuşa cu scâncet de om, de lumina înjunghiată-n ghetouri.

 


LAMPA DE PETROL                                 
                         

Cântecele unui cor de orbi se auzeau la geam
zăpada înainta cu spaima în sân, cu lanţuri la picioare

o lampă de petrol îţi dăruia o aureolă
o umbră îţi oferea un baston, un sceptru, un cuţit
tremurai sub acoperişul de paie al îndoielii

cu mâna palidă căutai o flacără într-o carte
un arbore, o pasăre, o perlă
îmbătrâneai în faţa hârtiei ca o păpuşă de cârpe

în timp ce broaştele cântau un oratoriu
în catedralele mâlului

şi Nilul îşi varsă apele lui fertile
prin camera ta de ins buimăcit de atâtea miracole

în timp ce chitanţele de la impozite, ciuma şi spaimele
te urmau fidele precum apostolii
şi vrăbiile aşteptau să împarţi firimiturile cu ele

umbrele se acuplau neruşinate cu bezna nopţii
dincolo de fereastră geografiile tăceau mâlc
erai singur cu o istorie năpădită de bube, de sânge, de râie

doar magii chefuiau acum într-un bar la marginea oraşului
cu precupeţii, cu târfele vesele
se legănau în ritmul vântului, al unei orchestre de jazz.
 


CU NESFÂRŞITĂ BLÂNDEŢE


Senin e demonul care-ţi şopteşte
bea, bea, bea tot întunericul din tine
apoi ia trompeta şi cântă
pe un zid de leprozerie
până-ţi sângerează limba şi buzele.

Întoarce-te într-un târziu la casa aceea
locuită de nelinişti, de neagra melancolie
şi lasă capul tău obosit pe scândura mesei
să albească pe mormanul de foşnitoare înţelepciune
ascultând cum lacrima cade odată cu ochiul
pe pietrele tocite de oase în rugăciune.

Ciuleşte urechea îndelung la pustiul ce se apropie
cu paşi de femeie, cu paşi de felină
ascultă cum psalmodiază morţii în hău.

Cu nesfârşită blândeţe te ia întunericul de mână
ca pe copilul răzgâiat al său.

 

TĂCUT


Cine dintre voi, prieteni, aude în clipa aceasta
strigătul de ajutor al înecatului?
Şi cine cheamă regii magi să vină cu daruri
la dispensarul sătesc în care se naşte
purtătorul coroanei de spini,
de lauri uscaţi?

Cine altul decât poetul aude foşnetul singurătăţii cum trece prin el
ca pieptenele de os prin părul negru al frumoasei

În timp ce cufundată-n muţenie luna îşi înalţă orgile pe un deal
în noaptea rostogolindu-se groasă ca sângele taurului
izbit între coarne lângă un zid părăsit?


Tăcută îşi înalţă luna orgile pe un deal.
tăcut porţi în tine ultimul, strălucitorul poem
înfipt în spate ca un pumnal.
 


ASEMENI LILIACULUI


Minciuna îmbracă acum o haină aurită:
Octombrie e un rege-n exil.
Izvoarele au străluciri de sabie
fântânile răsfrâng chipuri de ceară.

Cu o carte de aur în mână păşeşti
peste o funie putredă
sub privirile lor ironice
ale demonilor rânjind de la fereastra deschisă.

Curând se face seară în ochii lor
dar tu înaintezi netulburat
pe o funie de cuvinte
pe deasupra abisului

Asemeni liliacului
dansezi cu întunericul.
 


ÎNGERUL


Oare cui
surâde îngerul
în somn

cu faţa luminată
de flăcările unui oraş
ce arde

cuprins de vaiete
neomeneşti?