Poezii de Constantinescu Rodica

Noapte fără de păcat

Răsună clopote până în largul zării

În miezul nopții cea fără de păcat,

Suflarea cântă  minunea învierii,

Pe Domnul nostru ce moartea a călcat.

E clipa biruinței cu aripi necuprinse,

Când mii de îngeri coboară pe pământ,

Purtând cu ei solie și candele aprinse,

Vestind cu bucurie al Domnului Cuvânt.

Un  tainic gând unește divin și omenire

Prin pace nesfârșită și clipe de speranţă,

Plutește-n univers lumină și iubire,

Iar sufletul e liber și plin de cutezanță.

La ceruri se ridică priviri fără durere

Slăvindu-l ne-ncetat pe Dumnezeu Iisus,

Ce-a pătimit pe cruce ca omul să mai spere,

Ducându-l către ceruri departe de apus.

Acum în miezul nopții cea fără de păcat,

Iisuse Doamne, smeriți îți mulțumim,

Tu să ne ierți Mărite, că singur te-am lăsat

Şi calea Ta cea dreaptă mereu o rătăcim.

Să-ngenunchem rostind, “Hristos a înviat!”

Purtând în inimi slavă și sfântă năzuință,

Ca El să fim de-acum, cu sufletul curat,

Iubind, iertând cu-ntreaga noastră ființă.

Săptămâna jertfei

E săptămâna jertfei și-a patimilor grele

Când Domnul nostru a fost crucificat,

Doar plâns și jale coboară dintre stele,

Iar sufletu-n tăcere suspină-mpovărat.

Iisuse bland, ai luat întreg păcatul

Primind să porţi necurăţia lumii,

Tu Puritatea, Iubirea , Împăratul,

Te-ai întâlnit senin cu-ntinăciunea urii.

Noroiul omenirii s-a prăvălit spre Tine,

Iar Tu ai acceptat să fii sălaşul lui,

Te-ai răstignit de voie ca să ne fie bine,

Ca noi să mai zărim lumina cerului.

Acolo-n chin și lungă agonizare,

Cu dragoste ai privit şi către Tată ai zis

Să aibă milă şi sfântă îndurare,

Scăpându-ne Iisuse, de marele abis.

Pentru a Ta jertfire şi cale în dreptate

Cu o Golgotă te răsplătim mereu,

Îți mulțumim ades cu gând de  răutate

Și te strigăm doar când ne este greu.

Curând…

Curând în noaptea albastră va răsări o stea

Ce lumea va vesti că s-a născut iubirea,

Lumina ei cea sfântă o cale ne va da,

Spre Cel ce pentru noi aduce mântuirea.

Prin tainica minune ce copleșește firea,

Fiul lui Dumnezeu se va-ntrupa ca noi,

La porțile cerești se va-nălța iubirea

Vestind că vom scăpa de eres și noroi.

Din cer vor coborî toți îngerii cu-o cheie

Ca să deschidă inimi ce-au stat întemnițate,

Ne vor şopti c-avem în noi scânteie

Și îngeri putem fi în gând, cuvânt și fapte.

Creştine  scapă de  timpul nepăsării,

Privește cu iubire la cel lovit de soartă,

Stă în puterea ta căldura mângâierii,

Tu miluieşte pe cel ce-ţi bate-n poartă.

Pe vârful muntelui albastru

De sus, din cer, făclii se scurg

Pe vârful muntelui albastru,

Plutesc prin clipa din amurg

Visând lumina unui astru.

Un gând celest încet coboară

La uşa sinelui acum deschisă,

Mă  lupt cu vremea-ntâiaoară

Purtând ca armă, candela aprinsă.

Înalţ un zid spre timpul fără rost

Ce-n zborul său a presărat suspin,

Topesc ninsoarea iernilor ce-au fost,

Sărut minutul ce duce spre divin.

Şi-ncep să strig:Vreau să trăiesc!

Urcând smerită o scară infinită,

Păşesc cu greu şi tălpile-mi rănesc,

Dar simt iubire şi pace nesfârşită.

Te rog, o, Doamne, dă-mi o clipă

Cu viaţă simplă, cu un strai curat,

Voi şti de-acum să nu mai fac  risipă

Cu suflul meu ce-a fost împovărat.

Sufletul flămând

Iisuse Doamne, Mântuitorul meu,
Doar Tu-mi cunoşti destinul şi cărarea,
Alăturea îmi eşti la bine şi la greu,
Fiind pentru mine iubirea şi iertarea.
Dar am ajuns Stăpâne, vrednică de plâns
Căzând orbeşte în searbădă trufie,
Năluci perfide în mreje m-au cuprins
Furându-mi clipa de zbor şi reverie.
Priveşte Doamne, la sufletul flămând
A stat stingher şi-n lungă părăsire,
Târziu în noapte l-am auzit plângând
Când m-am întors din lunga-mi rătăcire.
Şi zile multe, ani, prosteşte am trecut
Fără să-i dau   măcar o firimitură,
Nu mi-a păsat nicicum că aripa şi-a rupt
L-am aruncat pe jos  ca pe o vechitură.
Tu Doamne, cunoşti a vieţii taină
Şi fiecare colţ din sufletu-mi tăcut,
Te rog cu umilinţă să-i dai curată haină
Şi o dorinţă vie spre zbor  neabătut.