Poezii de Costel AVRĂMESCU

Viaţa ca o elegie

 

Îi dau dreptate lui Nietzsche cu a sa teorie – de viaţă, devansată –

Despre recurenţa eternă în lumea de dincolo de mormânt;

Cred că am devenit victimă a genelor noastre – teorie avansată –

Şi-am început să trăim moartea, aici, pe pământ.

Continuu, ne măsurăm sensul vieţii cu roza vânturilor,

Deznădejdile ne sunt puncte cardinale la intersecţii de cărări ...

Am descoperit libertatea, dar nu mai avem controlul alegerilor,

Trăim periculos şi ne risipim viaţa numai în încercări.

 

Prea multe ruine fumegă-n asedii fără de lege,

Prea multe suflete nevinovate creează noi constelaţii;

Să nu fie implacabil de prea târziu când vom înţelege

Că nesăbuinţa scrie,-n elegia universală, un capitol de senzaţii.

 

Prea mult, sărăcia şi plânsul au devenit obişnuinţă,

Încrâncenarea şi nesiguranţa, emblemă pirogravată;

Şi, dintr-un mister, acceptat cu prea multă îngăduinţă,

Viaţa a devenit o problemă ce nu mai poate fi amânată.

 

În acest decor, care respiră tot mai multe patimi,

Tremură viaţa la bătăile aceluiaşi tiranic ceas,

Ameninţată, îşi continuă elegia cu cerneală de lacrimi,

Vânătorită, îşi bate tot mai des clopotul de bun rămas.

 

Viaţa ca o lecţie învăţată

 

Dorind să se (re)confirme pe sine, irefutabil,

Continuu, natura ne aruncă provocări:

În echilibrul precar dintre practic şi dezirabil,

Ne vrea mai încrâncenaţi pe-ale vieţii cărări.

 

Mai mult sau mai puţin acute ori terne,

Perfide, mocninde sau rafinate la faţă

Toate dezechilibrele lumii moderne

Se regăsesc în locul geometric numit viaţă.

 

Din prea multă confuzie, în iureşul interior,

Cu care ni-i prigonită pe dinăuntru fiinţa,

Trăind cu teamă orice dezechilibru a prior′,

Nu facem altceva decât s-anticipăm suferinţa.

 

Suferinţa are, cu siguranţă, şi rol creator,

Deşi pare povară chiar şi vremelnica durere.

Cu migala celui mai tenace învăţător,

Ea predă lecţii despre câştigul de putere.

 

Care preface suferinţa-n prudenţă fecundă

Cum se căleşte fierul la flacăra alcalină;

În rezidenţa asigurată de propria-ne umbră,

Lecţiile învăţate nasc armonice de lumină.

 

Viaţa ca o călătorie primejdioasă

 

Orice gând, sau relaţie, sau vis, sau experienţă,

Însăşi viaţa în ansamblul ei sau pe zilnice porţii

E o călătorie iniţiatică în drumul spre sapienţă

Care se măsoară în acumulări, amintiri şi emoţii.

 

De cele mai multe ori, dificilă şi incredibil de crudă,

Plină de zboruri riscante, cu ameninţări, împovărată,

Cu halte ascunse-n pulberea albastră, aparent, să ne facă-n ciudă,

Cu destinaţii necunoscute şi finalitate neanticipată.

 

Fragili emoţional, în iremediabila noastră credulitate,

Greşim imaginându-ne că avem asupra ei controlul;

Jucăm rolul călătorului cu condamnabilă superficialitate

Ca şi cum ne-ar aparţine în totalitate rolul.

 

Presărată cu celule însângerate pe drum de goană,

Întreaga noastră călătorie are au un divin temei

Având ca punct de plecare propria persoană,

Iar, ca destinaţie, o variantă îmbunătăţită a ei.

 

Viaţa ca o confruntare

 

Nimic din tot ceea ce este ispititor de omenesc

Nu ne este indiferent sau străin în această viaţă;

Cu mii de nevăzute lanţuri, pe tărâmul lumesc,

Viaţa ne leagă de păcatele ei ascunse sau pe faţă.

 

Neobosită, inima ne spune ce dorinţe are,

Mintea alege din mai multe variante,

Iar trupul este terenul de confruntare

Între inimă şi minte, niciodată consonante.

 

În acest eteric joc neobosit de şah etern,

În această lume de rătăciri şi ataşamente,

Sub povara confruntării cu sinele intern,

Ne descoperim prin propriile experimente.

 

Viaţa ne (de)săvârşeşte cu firescul autorităţii imperiale,

Garantând libertatea subtilă a judecăţii „in rem”,

Ştiind că nu ne putem sustrage confruntării duale

Între ceea ce suntem şi ceea ce credem că suntem.

 

Chiar dacă am cunoscut extazul stării de iluminare,

Făcându-ne, prin urmă şi umbră, tot mai strălucitori,

În spiritul interactiv al ideii de confruntare,

Rămânem pentru totdeauna pradă şi nu vânători.

 

Viaţa ca o taină sfântă

 

Deasupra tuturor lucrurilor, există o taină care tace;

Sub orice pâlpâire, mocneşte o lumină expresivă,

Pe care n-o găseşti decât într-o singură arhivă

La care nu avem acces, oricine-am fi şi orice-am face.

 

Aşa cum realitatea este a irealităţii sumară haină,

Flacăra vieţii se aprinde şi se stinge în necunoscut;

Şi nu se află niciun om care să fi desfăcut

Lacătul sub care este închisă această taină.

 

Pulsând scânteietor ca un licurici în noapte,

Pe fundalul eternităţii, viaţa-i un mare mister,

Pe care îl rosteşte doar sângele în şoapte

Şi-l reverberează-n ecou doar stelele pe cer.

 

Unii cred că formula vieţii este destul de simplă

Şi spun că ea-i doar un suflu cosmico-vulcanic;

Dar nu pot explica misterul care se întâmplă

La trecerea graniţei dintre mineral şi organic.

 

Alţii spun că sunt celule programate-n falanster;

Eu cred că orice teorie despre viaţă e lipsită de temei

Şi, oricât de profund am cugeta asupra ei,

Rămâne doar o taină sporită c-un mister.

 

Ca un prieten tainic, viaţa ne oferă toată libertatea,

Conspiră şi consimte alături de noi, apoi, ne cântăreşte ...

Merge numai înainte, în timp ce noi suntem ocupaţi cu ea

Gândind la ceea ce avem şi nu la ceea ce ne lipseşte!

 

Viaţa ca o picătură de apă

 

Izvorâtă din argila gândului, vă (s)curg o mică veste:

Când viaţa se rostogoleşte, matematica este doar o poveste;

 

O picătură, plus o picătură, plus altă picătură, plus ... oricât

Nu fac „n” picături, ci o picătură mai mare şi atât.

 

Nu avem nevoie de teorii şi nici de sapă

Să confirmăm că viaţa s-a născut în apă.

 

Priveşte orice picătură de apă, proiectată!

Şi vei fi uimit să vezi cât e de populată:

 

Drame mari de ambuscade, urmăriri şi evadare,

Triumf şi tragedie la scara vieţii primare.

 

N-ai cum să poţi descrie şi nici cum să-nţelegi

Că-n orice picătură de apă, e povestea unei vieţi întregi.

 

Fiecare poveste este o altă picătură, prin urmare,

Nu toate picăturile sunt la fel de sărate, în mare.

 

În Univers, fiecare picătură de apă contează;

Prin ea, eternitatea se naşte şi se arhivează.

 

Doar ca să intuieşti ce-nseamnă marea vieţii cu adevărat,

Priveşte, reflectate-n bobul de rouă, zarea şi cerul înstelat!

 

Lucind solar prin orice misterioasă ceaţă,

Sinele divin este dincolo de orice limită:

Stropul de apă şi stropul de viaţă

Sunt fenomene identice, nu doar se imită.

 

Viaţa ca un interludiu

 

Prolog al prezentului, profet şi făclie la uşa viitorului,

Pe orbita cercului imaginar, trecutul nu poate fi niciodată epuizat;

Prin el, se legitimează amintirile şi regretele din viaţa oricui,

Pătrunzând adânc prin intimitatea prezentului spre viitorul scos la mezat.

 

Regretând sau aşteptând, viaţa cu adevărat trăită este în trecut sau în viitor;

Între ele, există prezentul – un spaţiu foarte mic de vodevil –

În care recurgem la ce-a fost şi la ce va fi, în mod surprinzător,

Slujind drept justificare că trăim. Dau dreptate lui O′Neill[1].

 

Trăim prezentul în mod reflex, fără capacitatea de a-l stăpâni,

Pendulând între două nostalgii disjuncte, cu asupra de spor:

Nu reuşim să experimentăm învăţăturile din trecut, aduse la zi

Şi, nici măcar prin vise, nu putem să investim în viitor.

 

Pentru noi, prezentul este o imperceptibilă prefaţă,

Dar, un interludiu prelungit la infinit, pentru viaţă.

 

Diferenţa specifică este simbolul lui Don Quijote:

Noi ne însămânţăm ogorul gândului cu mori de vânt

Pe care le înveşmântăm în pale sofisticate pe post de redingote;

Viaţa, măcinând seminţele norilor, răspândeşte făina luminii pe pământ.

 

Viaţa ca o şubredă urzeală

 

Ne maturizăm la umbra unei frunze;

de cele mai multe ori,

ignorăm plasa unui păianjen

întinsă sub greutatea boabelor de rouă.

 

În timp,

spre eternitate,

vântul sorţii

ne leagănă clipele

în hamacul păianjenului –

puntea suspinelor elegiace.

 

În antecameră,

cineva toarce firul timpului,

ca o sentinţă provizorie,

şi organizează cursuri de ţesut,

ca o pedeapsă delicată.

 

Mizând perla din ultimul fir de nisip,

pe cearceaful razelor de lună, 

inima joacă barbut cu păianjenul.

 

Scenariu de mătase

pentru

o tăcere perfectă.

 

Viaţa ca o maree

 

Faleză încinsă cu brâu de falduri dantelate

 şi pasiuni mistuitoare,

şuviţe purpurii la orizont

 pe frunţi de aşteptare ...

 

Reflectând asupra condiţiei umane,

şi auzind vuietul mării,

la Egeea, Sofocle,

de pe stabilopozii înţelepciunii sale,

în conexiune cu restul gândurilor din univers,

a statuat că viaţa este un ritm: are flux şi reflux.

 

Între realitate şi fantezie,

în marea de împliniri şi regrete,

viaţa pluteşte spre eternitatea timpului

răsucind lumina delicată a emoţiilor

în spaţiul dorinţelor.

 

Chiar dacă nu are nimic din precizia mareelor regulate,

(sosind după un neîntrerupt tipic),

ca o mare plină de talazuri în golful adormit,

suportă transgresiuni şi regresiuni 

în ritmul îmbobocirii nădejdilor.

 

Armonie voluptoasă, sfâşietoare şi disperată –

mare şi om încifraţi în întinderile albastre;

valuri de maree şi valurile vieţii

într-o ispită cosmogonică

din care se adapă sufletul

cu un apetit niciodată satisfăcut.

 

În veşnicia ei,

asemeni mării,

viaţa dăruieşte cu zgârcenie

şi ia înapoi cu putere.

 

Nu există mare(e) fără valuri.

 

Viaţa este rada tuturor întâmplărilor

care ancorează în ritmul şi la vremea lor.

Nimic nu poate fi schimbat.

Aşteptarea este singura soluţie.

 

Viaţa ca o apă curgătoare

 

Curajos şi perseverent,

şopotind vise

din pieptul de piatră,

izvorul aduce la lumină iubirea pământului

cu oportunităţi nelimitate.

 

Sângele apă nu se face;

Asemeni ei, este cărăuşul vieţii,

dar are şi culoarea înecului.

 

Apa a dat vieţii sensul curgerii,

întotdeauna,

de la izvorul învolburat şi gingaş,

din care-şi adapă enigma,

către fluviul care sculptează propriul trup

până la marea în care, într-un final,

naufragiază.

 

Apa, ce cuvânt sacru şi limpede!

Chiar dacă nu este un nonsens,

este o blasfemie s-o găsim rănită în lacrimi –

incendii de apă şi inundaţii de foc.

 

Viaţa ca o apă curgătoare;

la rându-i, izvor de viaţă,

lumină şi adevăr pe plai de dor,

între susur de izvor,

ploaie de fluturi

şi

umbra unui corb peste arşiţa încercărilor.

 

Nu încerca să înţelegi apa, dacă poţi!

Mulţumeşte-i alchimistului de serviciu!

Important este ca tu să încerci să înoţi

Cu mişcări naturale şi fără niciun artificiu.

 

[1] Eugene Gladstone O′Neill, dramaturg american, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în anul 1936.