Poezii de Ioana Haitchi

Ochi în ochi

Despre sărutul meu să nu mai aminteşti,
te rog să-l laşi să doarmă,
e obosit şi însetat de-acelaşi “te iubesc”
imaginat în nopţile de toamnă.

Şi nici de lună, nici de stelele din cerul meu,
nici despre frunze-atâta vreme cât nu ştii
să ştergi o lacrimă de pe a mea icoană,

nici despre ce am fi putut la rândul nostru fi,
să-l laşi să plece, dacă nu-l priveşti în ochi
şi dacă îl striveşti cu decoraţii,
noi te iubim aşa cum eşti,
dar tu ai hotărât pentru noi toţi
că e mai bine să jucăm un bal mascat
imaginându-ţi nefiresc de viu
ce e permis şi ce ne e păcat.

Nici despre ochi şi nici de pleoapa ta căruntă
nu vrem, nu vrem acum să ştim,
dacă ne tai în cioburile tari de apă,
şi nu ne laşi să ne privim
firescul să ne-nceapă.
Noi te iubim aşa cum eşti
şi te lăsăm să-ţi treacă.


Despre fericire

Pietrele ce ne îndoaie spatele
străluceau cândva pe un cer
în care păsările aveau încheietura aripii
înşurubată în odăiţa noastră,
un cer care ne-a trădat lumina
şi a închis fereastră după fereastră.

Despre fericire aş putea să-ţi spun,
că are un preţ nefericit de mare,
că stă cocoţată în piciorul de barză
îndoit către acul mic al ceasornicarului bătrân
şi cântă un cântec de leagăn
spatelui încovoiat rănit de aceleaşi arme
din care pacea îşi flutură senină albul păgân.

Pietrele ce ne îndoaie spatele sunt fine
şi semeţ lustruite de un cer ilegitim,
trădate de lacrimile noastre libertine
atunci când fără să ştim,
înşurubam în furtună dorinţele
aruncând cu pietre în dependenţa de iubire.

Chiar şi acum când am deschis cerurile
cu fineţea durerii aşezată în mine,
despre fericire aş putea să-ţi spun,
că are un preţ nefericit de mare,
din care zile peste zile
se deşiră o pradă de război într-o ţeavă de tun
din care zboară păsări ce sărută călcâiul lui Ahile.


Sentiment

E doar un sentiment de pace gândind,
că din rodul viei mănâncă şi beau şi ateii,
dar nu mă îmbăt cu speranţă.
Pe doamna asta am ascuns-o
chiar şi de firul de praf
şi de ceasornicarul bătrân,
e undeva prin mine
şi eu ascunsă în păsări
şi păsările-n alte ceruri,
unde pot să mai plâng.

E doar un sentiment de pace gândind,
că liniştea ajunge măcar o dată peste toate,
mă amăgeşte sărutul pe icoane,
un sigiliu ce trudeşte firul de praf,
un dumnezeu al berzelor, aducătoare
întotdeauna de speranţă,  un făurar
ce ar putea transforma orice sărut în icoană.

E doar un sentiment de pace gândind,
că durerea ar putea fi mai blândă,
că s-ar putea milui
din osândă în osândă,
din fierbinţeli în frisoane,
în firul de praf, în berze, în păsări,
în ateii sărutaţi de icoane.


Febră

M-am făcut lucioasă, atât de lucioasă,
Încât nu mă mai poate prinde nisipul,
Degeaba mă strângi,  clepsidra sfioasă,
Nu ştie să-mi numere-acum infinitul.

Din lacrima mea dacă bei o ulcică,
Te înveţi, te dezveţi şi vrei altă poveste,
Neostoită risipă, cât infinitul de mică,
Lucioasă, sticloasă oglindă-n ferestre.

În infinitul subţire, pasul n-are răbdare,
Pădure nu este, nici vie, nici vin,
E amăsurat şi nu este cărare,
Pentru botul umed adăpat de suspin.

M-am făcut lucioasă, atât de lucioasă,
E un hohot în tălpi de prezent şi trecut,
Ai rămas în mine, sunt atât de frumoasă
Doar când mă cuprinde infinitul-sărut.

Noi, celelalte

Respingerea e respingere şi punct.
Poţi s-o scalzi în câte ape vrei.
Iubirea e dusă ori n-a existat niciodată
şi oricum o iei,
e mai bine să taci,
nici măcar să nu o aminteşti la refuzuri
pentru că s-ar putea să striveşti
mai rău ca o cizmă.
De aceea s-au inventat frunzele,
tăcerile, căprioarele şi mânzele.
Noi, celelalte, ne ferim.
Preferăm să te ştim altfel.