Poezii de Costel AVRĂMESCU

Viaţa ca o flacără tremurândă

Între materie şi energie,

tranziţie perpetuă

parcurgând holistic toate etapele focului:

Profundă scânteie divină

prin care Dumnezeu are iniţiativa răsăritului;

 

Vâlvătaie scurtă

de dorinţe policrome

pe un rug de sânge

îndrăgostit de umbre.

 

La porunca chiromantului bătrânei cetăţi,

întrupate,

flăcările se rotesc ca dansul de fluturi

pendulând între năzuinţe, împliniri şi regrete.

 

Arde focul,

nisipul din clepsidră alunecă grăbit,

fluturii s-au apropiat prea mult de lumânare,

(unde se duce lumina?)

un clopot bate ritmul veşniciei rar,

iluzii nedumerite;

 

În liniştea de foc,

cenuşă pentru eternitate

purtată de vântul albastru.

 

Viaţa –

un foc care se mistuie pe sine

şi alt foc care îi frânge aripile –

timpul.

 

Unii spun că lumea va sfârşi în flăcări;

prea multă cenuşă

ca să fie adevărat!

 

Viaţa ca un drum

 

La început,

nu a existat niciun drum;

după primii paşi,

a devenit realitate. 

 

Chiar dacă este ascuns privirii,

în dorinţa de a atinge infinitul,

având drept momeală

luminiţa seducătoare de la capătul amurgului,

ispita vagaboandă ne face să ne bucurăm.

 

Intuiţia ne spune să nu ne temem de dificultăţi,

ştiind că un drum fără obstacole nu duce nicăieri.

 

Pe drumul înfundat, bătătorit, pietruit sau asfaltat,

sau cum o mai fi el,

necartografiat

(să nu avem nevoie de hărţi sau G.P.S.),

plin de curbe nepăsătoare,

lipsit de semne de circulaţie,

cu sens unic şi prioritate limitată,

chemarea clipei spre hotar

îl transformă în suferinţă.

 

Deşi nu este ilegal,

excesul de viteză este sancţionat de sabia destinului.

 

Fără criterii de timp sau de tempo,

prin gropi ce apar de la căderile în genunchi

şi bălţi de lacrimi

(care ţin prizoniere aripile visurilor),

tălpile ard diferit pe covorul de depărtări

(ne)măsurate cu umbra în degradeuri.

 

Cei mai mulţi suntem autostopişti

în aşteptarea fericirii pe banda de avarii;

alţii,

pur şi simplu,

învaţă să trăiască după ce nu mai au nimic de aşteptat;

chinuri suportabile sau iluzii deşarte?

 

În singurătatea crescută diform,

pe cortina păşunii

– loc de staţionare pe termen nelimitat –

 unde amurgul se balansează catifelat,

defilează întreagă viaţa noastră

ca un ghem de penumbre

dat de-a dura la nesfârşit.

 

La casa părăsită,

ultimul drum este cel de plecare spre neunde;

în ochii umeziţi de resemnare,

se şterg copacii.

 

Viaţa ca o clepsidră

 

Mare şi deşert.

Fecundat de vânt, nisipul germinează;

artizanul clepsidrei nu se teme

de penuria de troiene prinse de soroc.

 

Prin arterele vieţii, curge nisipul efemer;

picătura de sânge

– clipa trecătoare plămădită din lut –

îl cerne şi-l descântă

înălţând castele pentru propriile vise.

 

Sedusă de goliciunea formelor,

clepsidra

– nud de femeie în care dospeşte veşnicia –

ne îmbracă cu şoapte nerostite;

cu migală şi perseverenţă,

jumătate din viaţă, umanizează timpul,

în cealaltă jumătate,

transformă visele în timp imaginar.

 

„Nu aruncaţi nisip spre cer!

Îl cerne vântul înapoi;

zeiţa ubicuă face daruri măsluite.”

 

Când clopotele bat adâncind tăcerea,

în farul din amurg,

lumina sângerează;

într-o armonie minerală,

cu nisipul în talpa fierbinte a nerostirii,

începem călătoria spre veşnicie.

 

Mângâiate cu priviri dăruite,

rulouri de ceaţă se rotesc somnambule

şi ascund inima timpului.

 

Clepsidra este nevinovată;

vinovat este nisipul nestatornic,

uneori,

mai fierbinte decât soarele.

 

Furtuna de nisip prăbuşeşte castelul de vise;

în milostivirea ei,

marea asigură boabe de briză

pentru câteva lacrimi.

 

Viaţa ca un naufragiu

 

Măcinându-se zi de zi

între hidoasele pietre de moară

antrenate de seculara obişnuinţă

şi de suspinele ritmice ale sângelui,

lumea este un caravanserai

cu sindrom de insule magice

pe o mare cu valuri

când molatice, când tulburi,

fără limite şi explicaţii,

fremătând incantaţii peste uitări.

 

Insulă-jucărie instabilă,

de cele mai multe ori, pustie,

cu şiraguri de clipe-perle la gât,

polemizând cu infinitul,

omul

– el însuşi metaforă a acestuia –

îşi caută înţelesul

la chemarea regăsirii de sine.

 

Despărţit de arhipelag,

îl imploră pe Dumnezeu

să nu-i înalţe marea

mai presus de singurătatea sa.

 

Cu o poftă de viaţă insaţiabilă,

rămas singur pe insula nimănui,

condamnat la vise prelungite,

îşi făureşte din ele vâsle, sau aripi, sau ...

 

În cele din urmă,

pustiit de speranţe,

ajunge să aibă comportarea copacilor şi a valurilor,

acceptând şi vântul, şi ploaia, şi noaptea ...

şi soarta.

 

Dincolo de spaţiu şi mtimp,

ancorat într-un golfuleţ evanescent,

plin de catarge şi vise obosite,

îşi cântă tăcerea plină de nisip.

 

Fantoma unei corăbii aşteaptă în radă

cu sângele desfăşurat la catarg.

 

Suspendat în libertate absolută,

cu ultimele resurse spasmogene de amurg,

închiriază o briză din constelaţia Orion.

 

Viaţa ca o iluzie

 

Vorbim prea mult despre trecut şi viitor;

între amintiri şi iluzii,

ne decuplăm de la clipa de faţă –

la rându-i o iluzie

între dorinţe şi realitate.

 

Zilnic,

ochii minţii arhivează

iluzie după iluzie:

tinereţea, frumuseţea, fericirea, visele,

chemarea, teama, pasiunea,

căinţa, speranţa, răbdarea,

uitarea, resemnarea,

albastrul cerului, parfumul florilor,

adevărul – cea mai perfidă eroare cognitivă,

timpul – cea mai perseverentă eroare perceptivă,

 

pe care le simţim în fiecare secundă

care curge neostenită peste noi,

ne îngenunchează şi ne scade,

puţin câte puţin;

apoi,

ne reazemă de-o rază

ca de o lespede fulgerată.

 

Conştiinţa, libertatea,

credinţa, norocul,

chiar şi scrisul meu

nu sunt decât iluzii de control.

 

Ideea că suntem plăcuţi, orice îmbrăţişare

nu sunt decât iluzia măgulitoare şi liniştitoare

a alungării singurătăţii

– numită aşa convenţional –

în fapt,

o veritabilă teroare a dezgolirii.

 

Sufletul este esenţa iluziei;

doar creatorul o poate însufleţi.

Scena pe care-şi joacă rolul –

iluzie între aripi de cer.

 

Viaţa

 – ea însăşi o iluzie care se vinde pe sine –

ne vinde continuu iluzii.

 

Toate acestea nu au limitări;

fac parte din viaţa noastră

şi-şi proiectează umbra pe pământ

ca umbra lăsată de vânt.

 

Ciudat, dar adevărat:

trăim taina continuă a realităţii

în irealitatea vieţii.

 

O iluzie este să credem

că putem găsi altundeva

ceea ce viaţa nu poate

şi, uneori, nu vrea să ne dea.

 

În această undă rotitoare de iluzii,

o fi ceva adevărat?

 

Doar zborul spre infinit

nu este o simplă iluzie;

este însăşi biruinţa iluziei

după o viaţă trăită

fără să ne întrebăm „de ce”. 

 

Chiar dacă,

neaşteptat,

minte-mă tăcere,

cu buzele tale mute,

că depărtarea nu este o iluzie!

 

Viaţa ca o fatalitate inexorabilă

 

Suntem dependenţi de natură pentru a supravieţui,

Chiar dacă ne considerăm suprema ei formă evolutivă;

După cum o modelăm, inconştient şi intempestiv, zi de zi,

S-ar putea să (re)ajungem imanent în starea primitivă.

 

....................................................................................

 

De la Adam-ul monocelular,

prin mărul destinului aruncat în om,

la bâta transformată în racheta

cu care îşi modelează recunoştinţa,

 

tâşnind din materia pe care au fecundat-o,

gândurile au căpătat aripi de pasăre răpitoare

care ciugulesc din inima codului genetic.

 

Viaţa îşi dă un impuls dureros

ca să-şi continuie evoluţia;

s-a descifrat,

astfel,

alfabetul vieţii.

 

Luciditatea nu durează mai mult decât un fulger:

ca o fatalitate inexorabilă,

exaltarea organică intră în haos,

rebelul arogant este pus pe distrugere;

revenirea la echilibru este iluzorie.

 

Într-o atitudine riguros confuză,

îngânându-se cu briza mării,

învingătorul final

– devenit câine de pază la poarta eternităţii –

îşi plânge victoria

cu lacrimi evoluate curgând din pleoape nisipoase

pe spada mânjită de sânge.

 

Nu-i mai rămâne decât 

să navigheze în derivă,

după cum dictează furtuna sau Fortuna.

 

Cu greu,

se întrevăd pe nisip

urmele viitorilor paşi.

 

Viaţa ca un joc de puzzle

 

Transcedental sau retrovers,

figuri vremelnice, diferite şi nenumărate,

 

stau ghemuite prin Univers,

în variabile jocuri de puzzle aşezate.

..............................................................................

 

Prin aerul îmbâcsit de curiozităţi transpirate,

modelând continuu geometria respiraţiei,

alergi colinele spiralei

ocupând spaţiul tău predestinat

din marele multidimensional.

 

Ca o nălucă în zenitul îngăduitor,

străbaţi toate vârstele la braţ cu căutările

şi te alegi cu spaimă de ornice cu lănci otrăvitoare

când soarele capătă cetăţenie de amurg.

 

În toată această mirare gravitând aleatoriu,

nu încerca să creezi o imagine pe care nu o ştii

folosindu-te de cioburile ei,

chiar dacă tu eşti unul dintre ele!

E ca şi cum ai încerca să prinzi infinitul în forme;

misiune imposibilă.

 

Nu te amăgi cu forme ce apar şi dispar!

Închipuită eternitate,

întotdeauna, una îţi va face feste;

eliberată din marele mister al necuprinderii celeste –

laitmotiv de relativitate.

 

Viaţa, 

un adevăr greu de asamblat

ce cuprinde adevărurile fiecăruia –

lucruri evidente

pe care nu le observi din întâmplare;

un puzzle dăruit

ce nu-şi devoalează niciodată schema.

 

Cursul vieţii,

o suită combinativă de întâmplări mărunte

inevitabil asamblate

în forme predestinate.

 

Cu abilităţi de programator,

eliminând imposibilul,

stăpân absolut al timpului,

un bătrân înţelept inventariază suflete;

ca un detectiv zelos,

adună indicii

şi le pune cap la cap.