Poezii de Cristina Creţu

Nu plânge, ochi!

Nu plânge, ochi,
Ci plângi tu, gură!
Cuvintele să-ţi fie lacrimi…
E mai de preţ să plângi cu gura
Şi stingă-se din piept arsura,
Deşert zidit din dor şi patimi.

Tu să rămâi viu, fără moarte,

sclipind cu stelele în noapte.

O sămânţă sunt
 

O sămânţă sunt,
uscată.
Doar vântul e prietenos,
lin mă învăluie, mă poartă
şi mă alină până-n os.

Rodul îmi piere…

Sublimă-i viaţa!
Moartea rămâne pol opus,
cuvintele pe buze-ngheaţă,
azi nu mai am nimic de spus…

O samânţă sunt,
uscată.
Ce pământ să mă rodească?

Norii stau să-ncremenească
cu lume, soare şi pământ
în ochii-nchişi,
ce-au plâns prea mult.


O, voi, ce v-aţi grăbit!

Bunici pe care nu i-am cunoscut,
În poze vechi pe masă odihnind,
Frumoase vieţi dintr-un apus trecut
Petrec la mine-n sânge clocotind.

O, voi, ce v-aţi grăbit pe-al ceţii fum
Cu pale flori pe piepturi, ofilind,
Zadarnic eu vă caut ca şi cum 
Am râde şi am plânge veşnicind.

Pământ

Neobosite, zbaterile-n piept
Mă-ntâmpină cu glasul mut,
Am obosit sub zidul lor tăcut
Şi ziua cea senină o aştept.
Pământul, unul, nu are vreo vină,
Pământul acesta din sângele meu
Şi peste care a suflat Dumnezeu,
Cerând să-l păstrez în lumină.

Pe ţărmul tău îndepărtat
 

Îmi lipseşte 
privirea ta adâncă
precum marea.

Îmi lipsesc
braţele tale, acum -
zbuciumate crengi
fără frunze şi fără cântec.

Zadarnic caut în apa mării
surâsul tău înlăcrimat, rămas viu
în atât de încătuşata memorie-cimitir!

Simt, pe piele, algele cum se tânguie spre lumină.
Pe fundul apei,
ca o ultimă bucurie,
mi te arăţi
şi-mi faci semn să vin
pe ţărmul tău îndepărtat
şi rece.