Poezii de Csiszár László

Traducerea: Sándor Fábri şi Marin Slujeru

Pielea neagră a cafelei

mângâi cu lingurita

pielea neagră a cafelei

riduri îngândurate

în ceaşcă

linii şi gânduri strîmbe

cu domniţe

într-o ceaşcă de supă neagră?

pe întuneric

îmi înmânezi răsplata

o ţin aici şi-ncep

acelaşi ritual

Gândac de aur

           Paşii mă poartă spre tine,

Mă-mpiedic in mireasma de susan

                   Tu să fii

Iz micuţ de pară pădureaţă,

                   Ori numai umbra-mi

Se aşterne

                   Rece înainte?

Unduiri din umbră

Taina mătăsurilor unduite din umbră

De-ndată voia să o afle

Precum petale de flori

Îi miroseam dantura Winterfresh

Aflasem că în ele însele

Grădinile sunt minunate cuvinte n-au

Nici luna n-are ci simţurile

Se trezeau din déjá vue-ul meu

Din deget supt şi tot îmi trebuia

Acest anjambement pe locul doi

Trecui îmbrăţisările

Priveam ca fotograful filmul

Îmi trebuia ce avea ea

Iar sub noi o metropolă se năştea

XVI

                   Până unde mă duce?

Întreabă smeritul

                   Nu ştie, răspuns

Nu există.

                   Pe drum, chiar de mă

Rătăcesc şi umblu

                   De jurîmprejur

Alţi bulgări de pămînt

                   Se rotunjesc sub talpa mea,

Alte şi alte crengi

                   Îmi sfâşie haina.

CI

Între cer şi pământ de plumb

Credinţa sufletului nemărginită,

La fel taina corpului.

Oare cine mi-e prieten,

Acel ce se naşte împreună cu mine

Şi împreună cu mine moare?

La început penajul lebedei

Din basmele babelor

Ascultă istoria

Învaţă în imperiul cuvintelor

Reduse la tăcere

Te-ai rătăcit aici

Şi ai strtivit cu toiagul

Tău de drumeţie

Multe cochilii de melci

Se deschid precum

În miezul ouălor clocite

Puii cu cornuleţe moi

Alungându-se înapoi

În întunecime

Pipăindu-şi organele

Drăceşti întortocheate

Priveşte uşile învată

Filele cărţilor la fel

Se învârtesc în balamalele

Plaselor de pânză din cronici

Fară scârţâituri unse de

Tinpuri atemporale

Mâzgâlite de atâtea amprente

                             Trad: Iosif Varga

XXVI

                   Când se aude clopotul

Orelor cufundate

                   Aştept în spaţiul ameţit;

Zile mari aşteaptă vestea cea

                   Îmbucurătoare şi eu mă

Implic în soarta lor

                   Pe deplin liber. Nu-mi trebuie

Detenţia luminii nici spaţiul

                   Ireal al întunericului,

Doar sunetul de clopot al sufletului meu

                   Însoţindu-mă în peregrinare.

XIII

                   Cine se ascunde în întuneric?

În necreatul adânc?

                   Şi de unde atâta vioiciune?

Şi dacă-i fără cuvânt, nu-i fără minte.

                   Se joacă, nu-i fără fire,

Există de când exist.

XXV

Să dai perdeaua la o parte: e simplu.

Cu perdelele trase

Să te îngrijoreze furtuna:

E o fantezie.

Paşii mei vânturaţi tresar

Spre lada cu nisip a copilăriei,

În ea e tot ce am,

Ce sângele în flăcări

A pulverizat:

În adâncuri chipuri de praf – siluete uitate;

Deasupra, nuiele înfipte

Într-un pumn de noroi.

Marioneta

Braţul ei întins,

Ridicat de sârmă:

Se caţără.

După un sturz pătat

Aleargă morarul,

alunecă

în alb.

Marioneta se scaldă

în oglinda

valului,

ochi de curcubeu

din clăbuci

răsar.

Marea de rouă

îi zbate poala creaţă;

iubeşte omizi

înspumate.